George Apostoiu:
Se va duce, nu se va duce Putin la Paris, în 19 octombrie?
Războiului din Siria continuă să alimenteze tensiunile în relaţiile dintre marile puteri. Încetarea focului, convenită în septembrie de secretarul de stat american Kerry cu ministrul rus de externe Lavrov, a durat numai o săptămână. Armata lui Bachar al-Assad, sprijinită de Rusia, şi-a reluat ofensiva asupra oraşului Alep. Franţa a cerut convocarea Consiliului de Securitate şi a condamnat Moscova pentru criza umanitară produsă de bombardamentele ruseşti asupra acestui ultim oraş controlat de opoziţia anti-Assad. Ziarele germane scriu despre o posibilă reluare a bombardamentelor americane şi despre contra-măsura Moscovei de a trimite în zonă două nave de război. Realizând pericolul escaladării conflictului, SUA şi Rusia au hotărât organizarea, la Lausanne, a unei conferinţe a miniştrilor lor de externe, la care au fost invitaţi şi şefii diplomaţiilor statelor arabe.
Blocaj în Consiliul de Securitate. La începutul lui octombrie, Parisul a introdus în Consiliul de Securitate un proiect de rezoluţie care prevedea ,,încetarea bombardamentelor asupra oraşului Alep”. Rusia l-a blocat uzând de dreptul de veto şi a prezentat un contra-proiect prin care cerea ,,încetarea ostilităţilor, în special la Alep”. Un cartuş tras aiurea pentru că nici măcar reprezentantul Rusiei în Consiliu nu credea că occidentalii îi vor face hatârul să accepte ,,încetarea ostilităţilor” atâta timp cât prin ,,ostilităţi” Moscova înţelege lupta forţelor anti-Assad. Am reprodus esenţialul celor două documente pentru a arăta că poziţiile puterilor implicate în Siria nu se întâlnesc niciunde. De aici şi creşterea tensiunii din aceste zile, între Rusia şi Occident, la fel de periculoasă precum a fost şi cea de după anexarea militară a Crimeii. Escaladarea conflictului sirian este urmată îndeaproape de cea a vehemenţei criticilor şi acuzaţiilor reciproce. Climatul de confruntare ia amploare. Washingtonul acuză Rusia că se amestecă în campania electorală, Moscova consideră că SUA recurge la acţiuni inamicale faţă de Rusia. O privire de sus a raporturilor dintre marile puteri fixează o imagine anchilozată: celălalt este diavolul. Pentru occidentali, Rusia nouă este mai periculoasă decât Uniunea Sovietică pentru că urmăreşte cucerirea de noi sfere de influenţă; Kremlinul vede în Statele Unite, NATO şi Occident principalul pericol pentru securitatea Mamei Rusia. Pe acest fond, aflăm că Pentagonul modernizează 400 de rachete balistice nucleare şi că, în replică, Moscova suspendă acordul privind lupta împotriva proliferării nucleare semnat de Bill Clinton şi Putin. Îngrijorarea este atât de mare încât până şi Mihail Gorbaciov, căruia Occidentul îi este mult îndatorat, simte nevoia să pună în gardă atât Moscova, cât şi Washingtonul: ,,cred că lumea se apropie periculos de zona roşie. Nu vreau să vă dau reţete, dar vreau să vă spun că trebuie să încetaţi. Noi trebuie să reluăm dialogul; a-l rupe ar fi o mare eroare”.
Ciclul ,,Primăverii arabe” nu poate fi închis. Războiul din Siria este ultima mare confruntare lăsată moştenire de ,,Primăvara arabă”. Nimeni nu mai crede acum că răsturnarea regimurilor laice din Maghreb a fost o idee bună. Nici măcar profitorii. Din această cauză, încheierea acelui ciclu este dificilă şi, după cum se vede, nu se poate face printr-un război în Siria. Petrolul şi avantajele strategice oferite de regiune continuă să ridice obstacole mult mai greu de depăşit decât natura regimurilor instalate în Orientul Mijlociu după decolonizare.
Rusia nu a văzut cu ochi buni răscolirea lumii arabe dintr-un motiv imediat: evitarea antrenării comunităţilor islamice de pe propriul teritoriu, şi unul de perspectivă: prezervarea poziţiei sale militare la Mediterană. Siria este singura ţară din regiune pe teritoriul căreia se afla o bază militară rusească. Se înţelege că, gândită ca mişcare pro-occidentală, ,,Primăvara arabă”, nu avea cum să convină Kremlinului. De aceea Moscova a intervenit militar în Siria de partea lui Bachar al-Assad, guvernul acestuia fiind (încă) garantul convenţiei privind existenţa ultimei baze militare ruseşti la Mediterana. Când Moscova va avea siguranţa că nu-şi pierde poziţia strategică în regiune, soarta lui Bachar al-Assad va fi pecetluită cu benedicţiunea binefăcătorului de azi. Adică, în termeni diplomatici, Rusia face tot ce-i stă în putinţă pentru ca, prin implicarea în război, să se asigure că va avea în viitor, de partea ei, o ,,Sirie utilă”.
Cu Dumnezeu, înainte! Pravoslavnicul stat rus de azi a ridicat în inima Parisului o catedrală ortodoxă. Locul ,,de pomenire” nu a fost ales întâmplător, noul lăcaş de cult se află lângă Podul Alexandre III, simbol al prieteniei franco-ruse. Inaugurarea oficială a catedralei fusese prevăzută pentru 19 octombrie, în prezenţa preşedintelui Putin. Conflictul franco-rus din Consiliul de Securitate a schimbat complet programul. Vehemenţa şi tonul acuzaţiilor Parisului la adresa Moscovei au adus temperatura relaţiilor franco-ruse în apropierea punctului de îngheţ. Ministrul de externe Jean-Marc Ayrault a calificat bombardamentele (Rusiei, n.n.) de la Alep drept ,,crimă de război”, iar Hollande a declarat public că se mai gândeşte dacă se va întâlni cu Putin în timpul vizitei acestuia la Paris. Mai mult, el a ameninţat cu aducerea preşedintelui rus în faţa Curţii Penale Internaţionale. Acum, când scriu, mai este o săptămână până la inaugurarea catedralei ruse. Se va duce, nu se va duce Putin la Paris, în 19 octombrie? Afrontul adus liderului rus nu trece uşor. Kremlinul a precizat că vizita este amânată până la data ,,când preşedintele francez va fi pregătit”. Mie unuia, ironia nu-mi scapă.
Cu Dumnezeu, înainte! zice românul în astfel de împrejurări.