Augustin Buzura – Romanul integral și definitiv

EPAPER revistacultura.ro

Inițiată în urmă cu trei ani, publicarea integralei romanelor lui Augustin Buzura la editura Rao a ajuns la bun sfârșit. Această serie de ediţii definitive, alcătuite şi îngrijite de Angela Martin sub îndrumarea autorului, are atât o valoare restitutivă, cât și menirea de a consacra persistența și actualitatea creației romanești a lui Augustin Buzura. Simptomatice, în acest sens, rămân chiar textele de escortă ale integralei, semnate de critici reprezentativi pentru toate generațiile literare postbelice.  Revista „Cultura” onorează acest eveniment editorial prin găzduirea – în două numere consecutive – a unui dosar dedicat romanelor lui Augustin Buzura.

 

O carte despre autenticitate și adevăr

Valentin Protopopescu

Se spune că omul se naşte şi moare de unul singur. Această pecete a solitudinii, una având parcă greutatea damnării, ţine de specia diferenţei ontologice dintre limită şi limitaţie, aşa cum o concepea cândva Constantin Noica.

Din punctul de vedere nicasian, limita ar fi obstacolul concret, dificultatea ce poate fi depăşită în realitate, în vreme ce limitaţia ar reprezenta exact permanenţa şi imuabilitatea metafizică a neputinţei, acel „nec plus ultra” livrat condiţiei umane de către divinitate. Natural, adevărata provocare e dată insului taman de perpetua confruntare cu limitaţia, care funcţionează ca obsesie a depăşirii datului şi care, monoton, se sfârşeşte cu înfrângerea celui mânat de dorul cunoaşterii şi prizonier al fascinaţiei melioriste.

Calitatea umanului derivă însă din ciocnirea cu limitaţia, echivalentă cel mai adesea cu tendinţa de autodepăşire, mai curând decât din acumulările cantitative ale surmontării diferitelor limite. Limita este exterioară şi materială, istorică şi relaţională, în timp ce limitaţia este lăuntrică, structurală, constitutivă şi abisală. Într-un sens, doar personajul tragic are cutezanţa cognitivă de a se lua la trântă cu limitaţia, atras de şocul previzibil al unei înfrângeri fatale, însă umanizante şi civilizatoare.  Câtă cunoaştere, tot atâta dramă, pentru a cita din clasici.

Romanul, autorul, personajul

Aceste consideraţii sunt aplicabile 100% personajului central din ultimul roman scris de Augustin Buzura, „Raport asupra singurătăţii: primul caiet” (cartea a apărut în anul 2009, la Editura Polirom de la Iaşi, în cadrul colecţiei „Fiction Ltd”), doctorul Cassian Robert, unul dintre eroii memorabili pe care romancierul i-a dăruit literaturii noastre, una de altfel foarte bogată în figuri expresiv conturate. De altfel, refugierea bătrânului medic psihiatru undeva în munţi, la o cabană construită în tinereţe şi aflată în vecinătatea unei staţii meteorologice, echivalează deopotrivă cu o fugă de condiţia degradantă a bătrâneţii şi mai ales de reflectarea ei în ochii celorlalţi, dar şi cu un ultim efort de a-şi regândi destinul, al său şi al celor cu care acesta s-a intersectat.

La rigoare, această „quête de la solitude” a personajului cărţii scrise de Augustin Buzura ţine, practic, de asaltul ultimativ, desfăşurat cu luciditatea rece şi calmă a iminenţei sfârşitului, dat de o conştiinţă intransigentă, nedispusă a-şi afla liniştea fără o generală retrospectivă asupra vieţii, una convertită în naraţiune. Bărbatul îşi rememorează în singurătate biografia, a sa şi a figurilor importante, într-un exerciţiu purificator, prin recursul la consemnare. Poate că nu e întâmplător faptul că dura încleştare cu limitaţia a doctorului Robert, una reprezentată de uitare, durere şi nonsens, adversarii tradiţionali ai oricărui destin înfrânt de Istorie, se bizuie pe actul de a conferi corp şi realitate scriiturii, retorica, logica şi stilistica devenind instrumente terapeutice ale unui suflet prea încercat de loviturile timpului.

Contextul şi textul romanului

Romancier de forţă, unul dintre vârfurile generaţiei şaizeciste, cu o operă „puternică” (E. Simion), Augustin Buzura nu a suferit niciodată de grafomanie. El scrie rar roman, aşezând mereu ani buni între editări, semn că-şi elaborează răbdător şi metodic construcţiile narative mai ample, preferând să revină şi să şlefuiască cu migală textul, atenuând sau subliniind tuşe ori nuanţe, această nobilă obsesie atingând nu rareori precizia infinitezimală a unei acuarele japoneze (Un „perfecţionism” de care, fără îndoială, răspunzător este „ardelenismul” asumat de scriitor, adesea sinonim cu seriozitatea, responsabilitatea şi consistenţa lucrului bine făcut). Iată cronologia operei româneşti în cazul lui Augustin Buzura: „Absenţii” (1970), „Feţele tăcerii” (1974), „Orgolii” (1977), „Vocile nopţii” (1980), „Refugii” (1984), „Drumul cenuşii” (1988), „Recviem pentru nebuni şi bestii” (1999) şi „Raport asupra singurătăţii” (2009). E lesne de observat că, excluzând romanele din 1974 și 1977, scriitorul aşază cel puţin patru ani, frecvent mai mult, între apariţii. Elaborat vreme de aproape un deceniu, romanul „Raport asupra singurătăţii” este, probabil, şi cel mai bine construit din întreaga bibliografie buzuriană, iar această judecată de valoare, cu toate că riscantă şi subiectivă, cred că îşi găseşte o concludentă acoperire în realitatea textuală de referinţă.

Cu siguranţă că, aidoma scrierii lui Thomas Mann, „Doktor Faustus”, ar fi extrem de interesante şi grăitoare în context publicarea notelor, variantelor şi revenirilor auctoriale, unele, se pare, afectate de numeroase defecţiuni electronice sau de distrugeri ori pierderi accidentale. Mai mult decât atât, pentru că tot am făcut referire la marele artist german, până şi refugierea eroului Cassian Robert în cabana „de pe munte” aminteşte de demersul lui Hans Castorp din „Muntele vrăjit”, un alt erou aflat în riscanta cursă a descoperirii de sine „undeva, la altitudine”, în proximitatea morţii şi a iubirii, în „aerul tare” în care minciuna existenţială nu poate supravieţui.

Şi chiar dacă personajul lui Mann este tânăr, iar subiectul lui Buzura vârstnic, să nu uităm că „maladia” este orizontul ce-i apropie pe Hans şi Cassian, aceasta fără a mai trimite la dedicaţia ce deschide romanul scriitorului român, una care-l vizează pe medicul vienez Michael Marberger, cel care, prin intervenţia sa, a oferit artistului nostru „şansa de a trăi şi a mai scrie”.

Fidel esteticii personale şi consecvent tehnicilor scripturale ce l-au consacrat, Augustin Buzura edifică şi în romanul de faţă o multitudine de planuri narative, jonglând savant cu temporalităţi diferite, tensiunea între „acum” şi „atunci” fiind de o intensitate uneori greu de suportat. Rezultă astfel un tablou mobil al unei istorii umanofage, o panoramă etică a deşertăciunii omeneşti, dar şi o profundă disecţie, una aproape psihanalitică, asupra precarei consistenţe a sufletului omenesc. Episoadele istorice, trecute sau actuale (traumele româneşti ale celui de-al Doilea Război Mondial, tragedia rezistenţei anticomuniste în munţii din Transilvania, delirul şi mizeria proletcultismului biruitor, infama colcăială a noilor lideri politico-economici de după aşa-zisa Revoluţie din 1989 etc.), nu constituie decât fundalul pe care se proiectează, aidoma unei pelicule suprarealiste, povestea doctorului Cassian Robert, ea însăşi recipient de tip „Matrioşka” a naraţiunilor livrate de personajele ce interacţionează cu sau sunt evocate de eroul romanului „Raport asupra singurătăţii”. Prenumele eroului-narator este şi el plin de tâlc, fiind o alegere exemplară făcută de romancier pentru a sublinia nevoia de evaziune în singurătate, dar şi de radical examen de conştiinţă înainte de „marea trecere”. Sfântul Ioan Cassian a fost unul dintre pustnicii majori, o importantă personalitate a creştinismului primar pe teritoriul actualei Românii, acesta descoperind condiţia cenobită şi practicând rugăciunea inimii în chiliile rupestre din Munţii Dobrogei.

A-l înţelege pe narator, în chip evident „alter ego” al artistului, înseamnă de fapt „o cursă de urmărire contracronometru” a secvenţelor narative ce înfloresc prin apariţia, directă sau evocatoare, a celorlalte personaje semnificative. La fel ca în romanul „Numele trandafirului” de Umberto Eco, adevărul lui Cassian Robert se ţese prin aglutinarea poveştilor celorlalţi, fiind în bună măsură tributar consistenţei şi coerenţei acestora. De departe, povestea cea mai spectaculoasă, ea însăşi fiind un microroman, este cea a destinului trăit de cuplul Darius şi Ella Pop, părinţii viitoarei soţii a doctorului Robert. Geografic transatlantică şi istoric tragică, această naraţiune are ceva din măreţia implacabilă şi serenă a prozelor lui Danilo Kiš.

Scriitorul scrutând abisul sufletesc

Medic psihiatru de formaţie, paradoxal, Augustin Buzura se revendică mai curând din „subterana” literaturii psihologice de tip dostoievskian decât de la pedestra empirie clinică proprie unui stabiliment psihiatric obişnuit. Dotat magnanim cu o evidentă privire „psi”, scriitorul practică o lectură literaturizantă a psihicului, evitând să tezifice scriitura şi ocolind astfel tentaţia, nu rareori fatală, de a ilustra în câmpul literaturii tipologii, simptome şi cadre diagnostice. De aici, poate, şi un plus de verosimilitate, trăsătură care, cel puţin în cazul personajelor masculine din „Raport asupra singurătăţii”, conferă o consistenţă rară eroilor buzurieni.

Cassian Robert, indiscutabil, are ceva din eroismul cognitiv sau, dacă preferaţi, din radicalismul etic ce-l definesc pe Victor Petrini din scrierea lui Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni”. Dar Buzura are meritul de a fi creionat un portret mai realist, mai lesne reprezentabil, mai puţin livresc şi sigur mai lipsit de patetism eroului său, decât autorul „Delirului”. Dacă la Preda precumpăneşte intuiţia scriitorului de geniu, la Buzura, peste acest ingredient de neocolit, vine să se aşeze cu precizie cunoaşterea profesionistă a sufletului omenesc. De aceea, poate, unele personaje din proza lui Augustin Buzura, cu certitudine Cassian Robert, par mai vii şi mai concrete, vădind o altă soliditate existenţială, mai palpabilă şi neîndoielnic mai lesne recognoscibilă.

Mai puţin conturate sau poate mai doldora de proiecţie fantasmatică, adică beneficiind de o mai amplă platformă pulsional-juisantă, deci şi mai „subiective”, eroinele lui Buzura, de pildă Mara, Teodora, Ella şi Claudia, evoluează ca „accesorii” existenţiale, ca pretexte ale unor tensiuni amoroase ce coincid cu reperele, directe sau indirecte, ale unei riscante cunoaşteri de sine masculine. Fără a fi misogin, Augustin Buzura nu poate evada din prizonieratul fascinaţiei în raport cu aventura cogniţiei masculine, frecvent una de tip „autoreflexiv”, faţă cu care prezenţa feminină nu este decât pretext, context şi reper speculativ (sau specular?).

Într-un asemenea cadru, mi se par interesant de semnalat coincidenţele dintre proiecţia ficţională a lui Augustin Buzura şi istoria personală a lui Emil Cioran, alt mare scriitor ardelean, dar din altă generaţie şi de altă factură. Dacă în romanul „Raport asupra singurătăţii”, tânăra Mara, avatar al iubirii trecute dintre mama sa şi doctorul Cassian Robert, evoluează de la condiţia privilegiată de discipol protejat la cea de îndrăgostită ce nu s-ar da la o parte din faţa relaţiei carnale, în ciuda apreciabilei distanţe de vârstă, în cazul lui Cioran, unul „real”, tânăra Friedgard Schulte-Thoma, admiratoare a filosofului parizian, îşi calcă peste inimă şi, în cele din urmă, cedează fizic în faţa asalturilor erotice la care septuagenarul Cioran o supune cu virulenţa unui adolescent îndrăgostit. Suntem departe aici de inteligibila indecenţă cioraniană, dar, repet, în planul ficţional lucrurile sunt mai simple şi mai controlabile decât în realitate.

Romanul ca ultim angajament existenţial

Roman total, scris fără concesii de ordin etic, cumva o „summa” a întregii sale literaturi, una deloc lipsită de grava dimensiune a reflexivităţii superioare, „Raport asupra singurătăţii”, deocamdată prin acest prim caiet al său (oare cum va arăta cel de-al doilea şi când ne va fi livrat?), reprezintă o dare de seamă a lăuntrului auctorial cu privire la viaţă, iubire, cunoaştere, libertate, angajare, singurătate şi moarte. E fără îndoială că psihiatrul Cassian Robert nu-i altceva decât un avatar târziu al conştiinţei scriitorului, poate ultima verigă a unei sapienţe greu achiziţionate, proces dureros şi traumatizant pe care Augustin Buzura l-a experimentat într-o viaţă care a cunoscut şi războaie, şi revoluţii, şi prăbuşiri naţionale, şi pierderi personale.

Precum cel care l-a creat, Cassian Robert este simptomul insului „care a văzut idei” şi întruparea ultimă a eroului pentru care cunoaşterea fără morală este lipsită de necesitate. Bătrân, uzat şi bolnav, puţin cinic, retractil pentru a fi mai dezinvolt în ultimele alegeri, fără iluzii şi liber de prejudecăţi, psihiatrul convertit în pustnic îşi dispută cea din urmă şansă în „jocul cu mărgele de sticlă” pe care destinul i l-a rezervat. Din această identificare între artist şi personaj, din suprapunerea între biografic şi ficţional, se naşte un moment poate unic al literaturii noastre moderne: „romanul reflexivităţii radicale”.

La o asemenea reuşită au năzuit şi Camil Petrescu, şi Mihail Sebastian, şi Mircea Eliade, şi Marin Preda. Din punctul meu de vedere, dintre toţi aceşti romancieri pariul a fost câştigat de Augustin Buzura, iar ingredientul decisiv al instituirii diferenţei este dat de extrema „autenticitate”. Cassian Robert „este” Augustin Buzura, iar scriitura acestuia din urmă, tocmai întrucât constituie expresia ultimă a mărturisirii de sine, convinge, farmecă şi impresionează mai cu seamă prin simplitatea tăioasă a adresării la persoana întâi singular. Ca cititor simţi că lucrurile sunt foarte serioase, că există o maximă încărcătură existenţială în formulările diaristice, că livrarea de sine este expresia unui joc tragic şi nu o joacă dictată de modă, canon sau curente, intercalările narative „străine”, adică povestirile celorlalte personaje, potenţând la maximum gravitatea unei comunicări intelectuale cum rar am descoperit în istoria literaturii române.

Nu ştiu dacă „Raport asupra singurătăţii” este cel mai bun roman al lui Augustin Buzura, dar nu am nicio îndoială cu privire la gravitatea şi autenticitatea credinţelor mărturisite în paginile sale de artist. Scrisă fără concesii şi parcă sub urgenţa unui imperativ etico-estetic necosmetizat, această carte nu este pentru farsori, ipocriţi şi laşi. Actul conceperii sale nu a fost unul gratuit, iar ceea ce Augustin Buzura ne comunică prin intermediul construcţiei sale romaneşti nu este simplă evaziune frumoasă, chiar dacă formula ultimului adevăr e realizată cu instrumentele marii literaturi dintotdeauna. Să depăşeşti literatura „prin” literatură.

 

 

Opera – „un univers total” (I)

Angela Martin

 

Colosul și paradoxul

„Scriitorul trebuie să fie mereu în stare de alertă și să lupte, ca om, pentru ceea ce crede și ce simte”. Deși îi seamănă, de parcă el însuși a scris-o, fraza nu este a lui Augustin Buzura. Este a lui Ernesto Sábato, inserată în volumul de convorbiri cu Carlos Catania, „Între scris și sânge”, apărut, în 1988, în Spania^[i]. Formulând la rândul său același crez, Buzura va fi mai puțin imperativ, pentru că mai nuanțat. Nici nu putea fi altfel, de vreme ce, în „Tentaţia risipirii”, optase pentru tonul confesiv: „M-am străduit să spun ce gândesc, ce simt și ce cred fără a lua în calcul riscul, altfel spus, am făcut imposibilul să trăiesc normal în vremuri anormale”^[ii].

Mai presus însă de această profesiune de credință – mereu reformulată, de unul şi de celălalt, în romane, eseuri sau publicistică –, și dincolo de diferențele majore dintre culturile natale, care i-au marcat și pe care le-au marcat prin opera lor, cei doi scriitori împărtășesc trăsături comune. Destul de multe și semnificative, de n-ar fi să le amintim decât pe cele referitoare la modul de gândire, formația științifică, structura psihică de combatanți, vocația libertății, devoțiunea pentru creația literară, aspirația umanistă; iar, în cele din urmă, într-un fel, și la destin. Noi ne vom opri însă doar la câteva dintre ele. Și mai mult pentru a le semnala, fie și în treacăt, prezența, în speranța că observațiile noastre vor incita cândva curiozitatea vreunui comparatist dispus să le verifice.

Între Sábato și Buzura decalajul temporal este mare. Îl amplifică încă mai mult istoria însăşi, particularitatea contextelor socio-politice și culturale locale, natura diferită a regimurilor dictatoriale cu care scriitorii s-au confruntat, condamnându-le fiecare în scrierile lor, cu temperamentul și după putinţa sa. Iar peste toate, experiențele personale, întâlnirile esențiale și condițiile în care au creat, nemaivorbind, firește, de statura zdrobitoare – de maestru universal – a scriitorului argentinian.

În 1970, când Buzura, nici bine trecut de 31 de ani, debuta în România ceaușistă, ca romancier, cu „Absenții” – care aveau să-i aducă deopotrivă interdicția și consacrarea –, Sábato lăsase demult în urmă întâlnirea cu André Breton și aventura suprarealismului francez, părăsise Parisul și Laboratorul Curie – unde făcuse cercetări de fizică nucleară asupra radiațiilor atomice –, pentru a se dedica, în fine, după o profundă criză morală, literaturii. Exclusiv și definitiv. Debutase și câștigase notorietate cu „Tunelul”, în 1948 (an întunecat, în care Vaticanul îl stigmatiza pe Sartre cu interdicţia operei). Iar, dacă apariția succesivă a unor capodopere, precum „Omul în căutarea sensului vieţii” (1946) sau „Ciuma” (1947) de Viktor Frankl şi, respectiv, Camus – autori cu care, de altminteri, Sábato şi, mai târziu, Buzura se vor întâlni în labirintul aceleiaşi filosofii existenţiale –, este, cronologic vorbind, o întâmplare, lansarea scriitorului argentinian, susţinut chiar de Camus şi de Sartre, rămâne memorabilă. După mai bine de un deceniu de la succesul acelui debut, „Despre eroi și morminte” (1961) și, mai târziu, „Abaddón Exterminatorul” (1974) se vor înscrie cum nu se poate mai firesc într-un nou curent ascendent, „boom”-ul latinoamerican, care îl va propulsa pe autor în vârful ierarhiei valorice a literaturii mondiale.

În condițiile acestea, va trebui să ne punem – și pe bună dreptate – întrebarea: mai poate fi comparabil, oricare dintre scriitorii Estului – rămași captivi în lagărul comunist, în țările lor și în literaturile lor –, cu un asemenea colos? Ori cu un altul?

Paradoxul este că poate. Și cred, de pildă, că Buzura rezistă la o astfel de comparaţie: are, ca intelectual angajat și ca scriitor din România comunistă (şi postcomunistă), suficiente trăsături comune cu Sábato. Care devin pregnante, peste ani, peste dictaturi și peste literaturi, de îndată ce admitem apartenenţa amândurora la aceeaşi familie de spirite. Cu precizarea că aceste trăsături sunt rodul „sălbatic” al influenței pe care autorul nostru a suportat-o intermediat, grație existențialismului francez, și a valorificat-o, instinctiv, prin lectură, înainte chiar de a o conștientiza. Putem vorbi astfel de „similitudini și coincidențe” până la un punct identice, probabil, cu cele menționate înaintea noastră de Ion Simuț, iar înaintea lui, şi după, de criticii care îl raportaseră pe autorul nostru la existențialismul francez și la Camus. Bunăoară – se explică Simuț – Eugen Simion, care regăsește la el ceva din atitudinea intelectuală a lui Sartre, subliniază meritele lui Buzura ca fondator al unei „estetici de opoziție” pe o „morală de opoziție”^[iii]. Nu e mai puțin adevărat că dorinţa – afirmată atât de în spiritul lui Alain Robbe-Grillet – de a aduce prin propriul roman „partea sa de nou”, după cum şi un anume gust al romancierului nostru pentru teoretizare, pentru comentarii – în ciuda lungimilor monologice care îi sufocă adesea focarele epicului –, ne amintesc cumva de experimentele Noului Roman. De altfel, înţelegem din toate scrierile sale, că Buzura cunoştea marile idei și curente de gândire care circulau în Occident – nu doar în literatură, ci și în filosofie, ştiinţe, politică etc. Iar cum regimul ceauşist își exercita autoritatea ţinându-şi cetățenii izolați în lagărul socialist şi filtrându-le ideologic informaţia, scriitorul se simţea dator să le împărtăşească din cunoştinţele sale şi cititorilor săi. Să le fie, cu alte cuvinte, util, în orice fel. Și cu orice risc.

O misiune împlinită

Recurgea, desigur, la diverse stratageme, convins, ca mulți dintre intelectualii din Est, că libertatea gândirii este mai puternică decât lipsa libertăţii de expresie. Iar în apărarea acestei convingeri a dat Buzura, împotriva cenzurii comuniste, cele mai istovitoare bătălii. „A fi util a fost şi a rămas pentru mine o calitate structurală” – avea să mărturisească mai târziu autorul. Şi nu numai în „Tentaţia risipirii”^[iv], ci în multe dintre interviurile şi articolele risipite de-a lungul anilor prin gazete. Dar „a fi util” însemna, de fapt, mult mai mult pentru Buzura: însemna, împotriva ocaziilor ce i se ofereau, decizia de a rămâne alături de numeroşii săi cititori. La bine și la rău, fie şi în lagăr, sub presiunea cenzurii și sub amenințarea interdicției. Socotind că le era mai de folos să fie aici, cu ei, ca „rezistent”, decât să fugă în Occident, cu toate că nu excludea posibilitatea ca, acolo, statutul de „disident” să-i aducă o și mai mare notorietate. De astă dată, în plan internațional. Ca urmare, protectoare, pentru el, benefică, pentru prestigiul țării sale. Căci existau, în sensul acesta, unele precedenţe printre scriitorii din Est, puţine, ce-i drept, dar stimulatoare. Fapt este, însă, că, dincolo de barierele impuse de regim, scriitorul anticipa avantajul libertății nelimitate pe care i-o dădea ficţiunea. Iar dacă tot părăsise medicina pentru literatură, se voia romancier, nu disident: „Eram absolut sigur că sunt mult mai util semenilor publicând aici, în ţară, decât tăindu-mi, printr-un articol violent, orice legătură cu cititorii mei fideli şi statornici. Iar apoi, făcând un calcul banal, în romane puteam spune mult mai mult decât într-un text de ziar, şi asta în contextul în care nu credeam că, pe parcursul vieţii mele, va cădea comunismul”^[v].

Vom observa însă că, la un moment dat, Buzura pare hotărât să schimbe perspectiva asupra acestui tip de altruism, considerând „că e vremea să-mi dau dreptul la puţin egoism”. Nici n-are încotro, este obligat să o facă: pe de o parte, din cauza stării de vulnerabilitate în care îl aduce o intervenţie pe cord deschis, după ce un infarct miocardic acut îl făcuse să vadă moartea cu ochii; pe de alta, din cauza dezamăgirii pe care i-o produc nenumăratele atacuri lansate împotriva sa imediat după Revoluţie. Au fost declanşate din pură invidie, din cauza poziţiei pe care o ocupa acum, de preşedinte al Fundaţiei Culturale Române? Să fi fost, scriitorul, bănuit de carierism? Ar fi de necrezut, pentru că, intrând în logica proprie acelor ani de tranziţie, ce făcuse Buzura înainte de Revoluție – altceva decât că-și dobândise celebritatea –, pentru a merita să fie contestat? Fusese dactilograf la Uniunea Scriitorilor în Cluj, redactor la revista locală, „Tribuna”, secretar general de redacție. Și-atunci, era sancţionat din cauza refuzului de a se radicaliza împotriva stângii, într-o Românie în derivă, abia ieşită din comunism? Era antitotalitarist, dar, după gustul sau exigenţa unora, nu îndeajuns de anticomunist? Toate la un loc îl aruncă din fruntea rezistenţei anticomuniste în gura anticomuniştilor postcomunişti. Dar, de astfel de nedreptăţi, provocate de rele judecăţi politice, nu au fost scutiţi nici prin alte locuri intelectualii de elită. A avut de suferit din cauza lor şi Sábato – în alte timpuri, e drept, la altă vârstă și din motive diferite –, când persecuţiile staliniste i-au rănit idealurile umaniste şi l-au determinat să renunţe la comunism. După care, până târziu, unii l-au acuzat că a fost prea comunist, alţii, că nu a fost destul.

Dar, chiar dacă până şi în chestiunea utilităţii scrisului schimbarea perspectivei este redefinită aşa cum vom vedea, atât de sábatian de Buzura, ca necesitate personală vitală („scriu pentru mine. […] Scriu ca să trăiesc în sensul cel mai profund al cuvântului. Trăiesc şi trudesc cu credinţa că încetând să scriu aş înceta să trăiesc”^[vi]), faptele îi infirmă spusele. Pentru că Buzura mai curând încearcă decât reuşeşte o schimbare propriu-zisă; mai precis, se reîntoarce la convingerea dintâi: că trebuie „să spună ce gândeşte” şi să trăiască „normal în vremuri anormale”. Fapt este că, ,,nici învingător, nici învins”, după aproape un deceniu şi jumătate (1990-2004) de experienţă instituţională la Fundaţia Culturală și la Institutul Cultural Român – unde a făcut diplomaţie culturală, considerând că este util să-şi investească prestigiul şi relaţiile personale în beneficiul promovării culturii române în străinătate –, Augustin Buzura simte nevoia să revină la masa de lucru. Exclusiv şi definitiv. După volumul de memorii „Tentația risipirii” – în care pare că vrea să-şi pună ordine în idei şi în operă, decide că trebuie să facă performanţă. Şi va face, așa cum și-a promis. Ca romancier, scrie „Raport asupra singurătăţii”^[vii], ca jurnalist, fondează şi editează „Cultura” (2005-2015), o revistă săptămânală de opinie şi atitudine democratică. Este redutabilul ei editorialist: din nou, prin scrisul său, util celorlalți. Articolele apărute cu regularitate în „Cultura” și publicate, în 2012, în volumele „Nici vii, nici morți”^[viii] și „Canonul periferiei”^[ix] sunt extrem de critice, chiar virulente, la adresa derapajelor democrației în România și a iresponsabilității politicienilor care o guvernează.

De la „conştiinţa non-sensului” la „conştiinţa sensului” vieţii

Se ştie însă că viaţa şi opera scriitorilor mari, a marilor conştiinţe, sunt inseparabile, iar continuitatea comportă negreşit, în gândirea şi în înfăptuirile lor, o constanţă a principiilor morale susţinute cu fermitate. Ar fi putut, aşadar, Buzura să facă altfel? Fireşte că nu. În primul rând, pentru că acestei decizii de retragere din treburile publice i se opunea, cu toată forţa, întreaga-i operă. În pofida numeroaselor atacuri la persoană, concertate și lansate la adresa lui în spațiul public și în presă, publicarea sau reeditarea romanelor sale a constituit, pentru scriitor, cea mai bună oportunitate de reconfirmare. Publicul, în ce-l privește, a dat, la rândul său, dovadă de constanță și fermitate. Unii dintre colegii de breaslă și de generație, care îl apreciaseră înainte de Revoluție, mai puțin: s-au reorientat, de altfel, redobândind în cultură o nouă putere de influență prin activismul așa-zis civic, mai de perspectivă în noua paradigmă politică. Vremurile s-au schimbat, iar, odată cu ele, şi mizele.

Buzura și-a făcut și îşi va face, însă, datoria de scriitor în orice condiții. Va continua și după Revoluție să-și mobilizeze compatrioţii întru apărarea propriei demnități, încrezător în forța literaturii. Căci nu știuse el, oare, să folosească atât de bine această forţă, de la bun început, în timpul dictaturii ceaușiste, devenind purtătorul de cuvânt al celor mulţi, dar cu capul plecat? Avea să-și amintească, bunăoară, tot în „Tentaţia risipirii”, starea de spirit în care se afla pe când lucra la romanul „Vocile nopţii”, apărut în 1980: „Cartea am scris-o cu o infinită furie, de parcă aş fi fost obligat să-i organizez şi să-i îndemn la revoltă pe toţi cei ce aveau impresia că nu vor îndrăzni niciodată să depăşească nişte comune aspiraţii domestice, să-i conving să vrea mai mult, adică nu să cosmetizeze lumea în care trăiau, ci să o schimbe din rădăcini. «Ce fel de fiinţe suntem?» mă întrebam. «Pledezi pentru cunoaştere, însă, când ţi se iveşte ocazia, o refuzi speriat. Vrei dreptate dar, în esenţă, nu faci nimic pentru ea. Vorbeşti de adevăr, îl cauţi, însă când îl găseşti, ţi se face frică de el şi te porţi de parcă nu l-ai cunoaşte. Ce fel de fiinţe suntem?» Şi, în finalul cărţii, tot cam aceasta era întrebarea cea mai chinuitoare: «Ce fel de fiinţe suntem noi dacă renunţăm aşa uşor până şi la viaţă?»”^[x].

Dar vom observa că în absolut toate scrierile, pe oamenii ezitanţi şi pe fricoşi nu vor pierde ocazia să-i certe când autorul, când acelea dintre personajele memorabile, unele dintre ele, alter-ego-uri ale sale, care, după ce s-au supus îndelung şi fără cruţare torturii unui greu proces de conştiinţă, şi-au descoperit, în fine, rostul: acela de a-şi călăuzi semenii, insuflându-le, prin îndemnul lor, curaj. Sau, dacă vrem, în termeni franklieni, şi-au găsit, prin această responsabilitate, „sensul vieţii”. „Fireşte, cineva trebuie să ridice mâna spre a fi văzut de ceilalţi care cred ca el, însă n-au curajul să strige. Oricând e momentul adevărului, al dreptăţii, al sincerităţii, şi, mai mult decât oricând, e acum”^[xi], declară sus și tare Dan Toma, ca din întâmplare, om al condeiului. Și vorbește cu atâta disperare, de parcă s-ar adresa întregii omeniri. Pentru că, nu-i aşa?, oamenii trebuie să se deştepte odată și odată, să devină cât mai deplin conştienţi şi vigilenţi. „Dacă te doare, urlă!”, îi îndeamnă și prin glasul lui Ștefan Pintea, încheind „Vocile nopţii”, Buzura.

Şi toţi avem nevoie de acest imbold al scriitorului, ne avertizează, la rândul său, Sábato – la sfârşitul anilor ʼ70, aproximativ în aceeași perioadă, care, în Argentina, marchează sfârșitul  dictaturii lui Perón. Pentru că „toţi dormim, încă din uterul mamei şi până la mormânt, sau nu suntem cu totul treji”^[xii].

Aşadar, misiunea cea mai urgentă „a marii literaturi este să-l trezească pe om”^[xiii]. Adică să-i trezească, pe cât posibil, conştiinţa, aceasta fiind, în viziunea ambilor scriitori, sursa inepuizabilă de înţelegere a vieţii şi singura care îi dă omului tăria de a lupta împotriva abuzurilor de tot felul generate de dictatură. Dar, crede Buzura, e nevoie, și aici, de metodă: „nicio jertfă  nu trebuie făcută la întâmplare sau înainte de vreme. Dacă-i desensibilizezi pe cât mai mulţi de frică, dacă izbuteşti să convingi pe cât mai mulţi că teroarea este, în ultimă instanţă, expresia fricii celui ce o practică, victoria nu poate să-ţi scape”^[xiv]. O pedagogie înţeleaptă pe care atât Buzura, cât şi Sábato, oameni cu vederi de stânga şi profund democraţi, o construiesc şi ne-o transmit prin romanele lor. Iar ca să-i desensibilizeze de frică pe cititori, amândoi îşi trec personajele prin furtuni emoţionale – în gândirea lor, etape necesare în dibuirea căii spre propria conştiinţă şi praguri ale descoperirii de sine. Buzura este parcă mereu printre personajele sale, le asistă, lucrează cu ele şi le conduce în aşa fel destinele, încât pe unele reuşeşte să le ridice de la „conştiinţa non-sensului camusian” la „conştiinţa sensului” vieţii, în care Viktor Frankl, să ne amintim, îşi găsise, în timpul tragicei sale experienţe din lagărele naziste, şansa propriei supravieţuiri. O descoperire epocală pe care suferinţa însăşi o aduce prinos terapiei psihiatrice.

Suferința – pedagogie și terapie

 

Suferința are, la rândul ei, un sens, ne asigură celebrul logoterapeut. Se va dovedi că o ştie şi Sábato, o ştie, cel puțin la fel de bine, pasionatul de psihiatrie Buzura, cu toate că artist nu-l face pregătirea științifică, ci talentul. Dar o deosebire există, totuşi, între cei doi, în modul de a o percepe şi valorifica în opera lor. Sábato consideră suferinţa „didactică” sau, cum bine subliniază, „mai didactică decât fericirea”. Tocmai de aceea, poate, se aplică să scoată din ea efecte tari, adesea insuportabile pentru cititor, mergând chiar până la cruzime; pe câtă vreme, Buzura – aşa cum bine remarca Sorina Sorescu în excelenta sa exegeză^[xv] – tratează suferinţa din perspectiva medicului, a psihoterapeutului, îngrijindu-se să uşureze chinurile sufleteşti ale „pacientului” şi, pe cât posibil, să-l vindece. Dar nu atât efortul de a-l vindeca ne impresionează mai întâi la Buzura, cât compasiunea profundă pentru aproapele său.

Fireşte, nici Sábato, nici Buzura nu şi-au propus să scrie după reţetă, unul, literatură educativă, celălalt, literatură terapeutică. Fapt este, însă, că, pentru amândoi, scrisul este o soluţie de supravieţuire – „Am scris ca să rezist existenţei ce mi se oferea”^[xvi], mărturiseşte Sábato –, şi unul, şi celălalt recunoscându-se drept „fanatici ai scrisului”. Sábato consideră acest „fanatism” condiţia „cea mai de preţ a creatorului”^[xvii]. Înrobitoare, e drept, confirmă Buzura – „Persoana mea fizică este subordonată persoanei spirituale”^[xviii] – dar, în acelaşi timp, şi unica salvatoare. În literatură, ca în viaţă, scrisul este o profesie (pentru Dan Toma în „Feţele tăcerii”, pentru Adrian Coman şi Violetta, în „Drumul cenuşii”, pentru Matei Popa în „Recviem pentru nebuni şi bestii”), dar şi o obsesie irepresibilă. Așa fiind, scrisul poate deveni contagios: produce, asemenea fricii, epidemie. În toate romanele lui Buzura o mulţime de personaje scriu cu râvnă şi scriu memorabil – articole, declaraţii, note, denunțuri, lozinci, scrisori, memorii, jurnale, bileţele, lucrări ştiinţifice, rapoarte –, într-o diversitate de scopuri şi stiluri. Scriu cu furie, cu spaimă, cu sinceritate, cu nostalgie ori numai se prefac că scriu, altele dau în patima scrisului. Unele, însă, scriu pur şi simplu cu disperare, asemenea creatorilor lor, de frica morții: „A scrie, adică a te opune, cu toată energia, morții psihice, dar și celeilalte, căreia numai în acest fel i te poți sustrage…” sau: „Scriu, însă nu-mi fac iluzii. În ultimă instanță, scriu ca să-mi fac curaj”^[xix], își începe „Raportul asupra singurătății” doctorul Cassian Robert. În fond, este acesta un exerciţiu de integritate morală. Aşa cum, dacă ne amintim, îl concepea și Montaigne – „o premeditaţiune” asupra morţii, echivalentă cu o „premeditaţiune asupra libertăţii”. E chiar mai mult decât atât, crede Jung: o „neîmpotrivire” în fața morţii. O atitudine pe care psihiatrul este de părere că fac bine toate religiile că o recomandă, pentru că ţine de o anume „igienă psihică”.

Vom constata însă că, dintr-un motiv sau altul, astfel de truditori ai scrisului nu lipsesc nici în romanele lui Sábato: Martin del Castillo y Lavalle, tânărul ros de melancolie din „Despre eroi şi morminte”, este, bunăoară, angajatul unei edituri, pe câtă vreme, Fernando Vidal Olmos îşi scrie cu determinare raportul, „Darea de seamă despre orbi” până în ajunul morţii; Bruno Bassan, în „Abaddón Exterminatorul”, se căzneşte în van să scrie o carte, la fel ca Adrian Coman, în „Drumul cenuşii”, sau ca doctorul Cassian Robert, în „Raport asupra singurătăţii”, a cărui lucrare de psihanaliză despre „exilul interior” nu este, cum altfel?, decât un proiect eşuat; iar tot în „Abaddón…”, Ernesto Sábato este şi se percepe a fi, dimpreună, autor şi personaj, acceptând astfel să reflecte sindromul nevrotic de personalitate dublă. Între viaţa trăită în text şi cea trăită în realitate nu există nicio contradicţie, ci o naturală continuitate sau simultaneitate.

Dar, oricum ar fi – îndeletnicire, pasiune şi, totodată, stratagemă, mască –, scrisul este încărcat de multiple semnificaţii simbolice. Drept pentru care, criticii noştri nu l-au lăsat, bineînţeles, în ceea ce-l priveşte pe Buzura, nemarcat.

Important este însă, după părerea noastră, că acest soi de fanatism, dincolo de faptul că îi stăpâneşte pe cei doi scriitori, le încinge adesea până la paroxism instinctul artistic, făcându-i să „dramatizeze halucinant”. Ei înşişi se lasă parcă devastaţi de zbuciumul la care îşi supun unele personaje, împărtăşindu-le percepţiile contradictorii, acutizate la maximum: asupra „circumstanţei lor”, asupra sinelui – după Jung, „centrul inconştientului” – şi asupra Eului – „centrul conştientului”. Un transfer, aşadar, vid, din punct de vedere terapeutic, dar echivalent, în plan artistic, cu o reuşită, încărcându-i de tensiune creatoare pe autori fără însă a descărca, nici pe departe, de tensiune emoţională psihicul greu încercat al personajelor. Iar de aici, din urzeala fondului psihotic, gata oricând, şi din nimic, să se tulbure catastrofal, aducând personajele în pragul unor stări-limită, cresc marile drame individuale pe care autorul nostru şi autorul argentinian le prezintă în romanele lor. În ale căror imprevizibile profunzimi se întâlnesc – vii şi treji –, printre fantasme, Freud, Jung, Addler, Frankl, Fromm. Parcă anume pentru a încerca să detecteze patologii, să reconstituie cazuri, să restabilească – de astă dată, împotriva rezistenţei ficţiunii – echilibrele între fiinţă şi aparenţă.

„Nici vii, nici morți”: victimele fricii

Dar care este, de fapt, suferinţa care îi macină pe eroii scriitorilor noştri, în singurătatea lor „cosmică”, făcându-i ba timizi şi depresivi, ba demobilizaţi, ba agitați? Se pare că, în primul rând, frica. Fiindcă slăbiciunea şi spiritul de rebeliune sunt, ambele, lucrări ale fricii asupra conştiinţei individului frustrat, aflat permanent în conflict cu exteriorul. Şi tot temeinica ei lucrare sunt prăbuşirile interioare, dezorganizarea personalităţii, cu toate consecințele lor, fizice și morale, inadaptarea indivizilor la societatea agresivă în care trăiesc – societate, ea însăşi, în derivă –, apoi, alienarea, incomunicarea, starea de aşteptare anxioasă, indecizia patologică, revolta neputincioasă împotriva unei vieţi dictate politic şi ideologic. Şi, în cele din urmă, paralizia: paralizia gândirii, a voinţei şi a acţiunii. Iar paralizia indivizilor nu poate conduce decât la paralizia întregii societăţi care, astfel, va fi compusă, cum spune, în publicistica sa Buzura, din oameni „nici vii, nici morţi”. Sau, dacă-l lăsăm pe Erich Fromm să le pună diagnosticul, „oameni pe jumătate treji”.

Frica, aşadar, suverană este analizată cel mai apriat şi exploatată artistic în toate registrele, cu toate înfricoşătoarele ei paroxisme şi slabe remisiuni. Care nu sunt decât semnele indubitabile ale unei morţi induse şi acceptate – „moartea psihică”. Un diagnostic, la fel de indubitabil, emis de Augustin Buzura.

În 2008 Mircea Iorgulescu îşi intitula, foarte inspirat, prefaţa la romanul „Absenții”, reeditat de Litera Internaţional, „Radiografia fricilor”. Şi mare dreptate a avut să o facă. Dar nu numai pentru că Buzura a avut curajul să transmită, în plină dictatură ceauşistă, mesaje despre frica folosită ca armă politică. Ci şi pentru că autorul a găsit în emoţia, în comportamentul declanșate de frică şi în memoria traumatică întreținută durabil de acest sentiment instinctiv şi primitiv – pe care regimurile bazate pe forţă îl cultivă la nivelul individului şi al colectivităţilor – o nesecată resursă  de artisticitate. Avem, în romanele lui Augustin Buzura, toate simptomele tulburărilor anxioase şi toate reacţiile psiho-fiziologice ale individului stăpânit de frică: de la tremur, transpirații, palpitații, ameţeli, sufocări până la senzaţii de îngheţare, înţepenire, orbire, surzenie, imponderabilitate, greață, vomă. Avem, de asemenea, toate varietăţile de frică: anticipată, moștenită, perpetuată, contagioasă, frica de viaţă, frica de iubire, frica de moarte, frica de trecut, frica de viitor, frica de zi, frica de noapte, frica de vis, frica de eşec, frica femeii şi frica bărbatului, frica vinovatului şi a nevinovatului, frica intelectualului, carieristului, monahului, lumpenproletarului, anchetatorului, orășeanului, ziaristului, țăranului, miliţianului, ștabului, securistului, gardianului, activistului. Frica de a nu reuşi să fii ceea ce gândeşti că ar trebui. Le regăsim pe majoritatea dintre ele şi în romanele lui Sábato. De parcă acesta ar fi conchis împreună cu Buzura că multiplele reprezentări ale unuia şi aceluiaşi sentiment, frica, deși inspirate de regimuri politice diferite, provoacă, aproape de la sine, aceleași conflicte şi drame omeneşti, configurează sau desfigurează, mai mult sau mai puţin, aceleaşi caractere umane, produc aceleaşi crize şi reacţii, aceleaşi fantasme în universul ficţional. Chiar dacă autorii apelează la alte formule narative, la altă simbologie şi practică, fiecare, altă specie de proză.

Dacă însă stăm să ne gândim, nici respectivele societăţi, descrise de autorii în cauză, nu sunt complet diferite. Pentru că, deşi una cunoaște dictatura militară perónistă, cealaltă, dictatura comunistă şi ceauşistă, ambele sunt supuse şi conduse în acelaşi fel: prin forţă. Descrierea pe care Hobbes o face, încă în secolul al XVII-lea, unor constructe sociale fondate pe forță și pe efectul pe care îl are frica indusă ideologic asupra indivizilor și colectivităților, este valabilă şi astăzi. El conchide că societăţile „cele mai longevive şi mai puternice nu se bazează pe bunăvoinţa pe care o au oamenii unii faţă de ceilalţi, ci pe frica pe care o resimt unii faţă de alţii”^[xx].

Istoria ne arată cu asupră de măsură câtă dreptate a avut filosoful şi politologul englez, pentru că toate dictaturile de tip totalitar s-au bazat până acum pe manipularea oamenilor prin frică. Iar Buzura nu o condamnă doar pe cea comunistă. Se referă, nu odată, şi la altele, tratând, bunăoară, drame familiale provocate de dictatura lui Horthy în Ardealul de Nord, după anexarea acestuia de către Ungaria, în urma Dictatului de la Viena, drame provocate fie de refugiu, fie de atrocităţile comise de horthiști asupra populaţiei civile româneşti şi evreieşti (lagărul de la Someşeni, este evocat în „Orgolii” şi descris în detaliu în „Raport asupra singurătăţii”); doctorul Cristian în „Orgolii”, într-o discuţie cu consulul german la Paris, se declară cu fermitate împotriva tuturor dictaturilor, „începând de la cele greceşti până la cea a lui Hitler”.

Note

[i]               _ Ernesto Sábato, „Entre la letra y la sangre. Conversaciones con Carlos Catania” („Între scris și sânge. Conversații cu Carlos Catania”), Seix Barral, Barcelona, 1988, p. 135.

[ii]              _ Augustin Buzura, „Tentația risipirii”, Editura Fundației Culturale Române, București, 2003, p. 150.

[iii]             _ Ion Simuț, „Augustin Buzura. Monografie”, Editura Aula, Brașov, 2001, p. 20.

[iv]             _ Augustin Buzura, „Tentația risipirii”, ed. cit., p. 150.

[v]              _ Ibidem, p. 167.

[vi]             _ Ibidem, p. 166.

[vii]            _ Idem, „Raport asupra singurătății”, Editura Polirom, Iași, 2009.

[viii]           _ Idem, „Nici vii, nici morți”, Editura Rao, București, 2012.

[ix]             _ Idem, „Canonul periferiei”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012.

[x]              _ Idem, „Tentația risipirii”, ed. cit., p. 146.

[xi]             _ Idem, „Fețele tăcerii”, ediția definitivă, Seria „Opere complete”, Editura Rao, București, 2015, p. 574.

[xii]            _ Ernesto Sábato, „El escritor y sus fantasmas” („Scriitorul şi fantasmele sale”), Seix Barral, Barcelona, 1979, p. 22.

[xiii]           _ Ibidem.

[xiv]           _ Augustin Buzura, „Refugii”, Editura Gramar, București, 1992, p. 42.

[xv]            _ Sorina Sorescu, „Romanele lui Augustin Buzura. O lectură metacritică”, Editura Aius, Craiova, 2014.

[xvi]           _ Ernesto Sábato, „Între scris și sânge”, ed. cit., p. 16.

[xvii]          _ Idem, „Scriitorul și fantasmele sale”, ed. cit., p. 19.

[xviii]         _ Augustin Buzura, „Teroarea iluziei”, Editura Polirom, Iași, 2004, p. 169.

[xix]           _ Idem, „Raport asupra singurătății”, ed. cit..

[xx]            _ Thomas Hobbes, „Despre om și societate”, trad. de Mona Mamulea și Ovidiu Grama, Editura ALL, București, 2011, p. 12.

 

   Augustin Buzura,Opere complete
   O lucrare editorială – la bun sfârşit

 ”Raport asupra singurătății” încheie integrala romanelor lui Augustin Buzura, publicată acum, pentru prima oară, sub sigla editurii Rao, în ediţii definitive. Alcătuite şi îngrijite de Angela Martin sub îndrumarea autorului, ele sunt însoţite în deschidere de lectura şi de consideraţiile înnoitoare ale criticilor literari: Ion Simuţ, Sorina Sorescu, Mircea Iorgulescu, Mircea Martin, Bianca Burţa-Cernat, Paul Cernat, Alex Goldiş, Valentin Protopopescu.
Volumele au apărut în serie între 2013-2016, sub coordonarea Angelei Martin şi în ordinea preferată şi stabilită de Augustin Buzura, după cum urmează:

2013
Recviem pentru nebuni și bestii – Prefață de Ion Simuț, ”Romanul ieșirii din totalitarism”
Absenții – Prefață de Sorina Sorescu, ”Recitind Absenții”

2014
Refugii – Prefață de Mircea Iorgulescu, ”Romanul ca un manifest incendiar”
Drumul cenușii – Prefață de Mircea Martin, ”Augustin Buzura și forța romanului nonfictiv”

2015
Fețele tăcerii –  Prefață de Bianca Burța-Cernat, ”Romanul conștiinței revoltate”
Vocile nopții –  Prefață de Paul Cernat, ”Romanul existențialist al proletariatului”

2016
Orgolii – Prefață de Alex Goldiș, ”<Obsedantul deceniu> la puterea simbolicului”
Raport asupra singurătății – Prefață de Valentin Protopopescu, ”O carte despre autenticitate și adevăr”. Postfață de Angela Martin, ”Opera – <un univers total>”

A.M.