Teodor Brateş:
Una ar fi să existe o intenţie reală de democratizare a sistemului de adoptare a deciziilor – care privesc economia şi prelungirea ei firească, socialul – şi cu totul alta să se recurgă la soluţii formale, care dau bine la capitolul „imagine”…
EPAPER revista Cultura
Mă văd nevoit să repet: folosesc, poate, în exces ghilimelele, chiar dacă este vorba despre parafraze, deoarece omiterea surselor de inspiraţie seamănă teribil cu plagiatele, considerate – pe drept – de neacceptat. Aşadar, „Manualul de economie critică”, apărut recent sub egida publicaţiei lunare „Le Monde diplomatique”, conţine un capitol intitulat „De ce democraţia se opreşte la porţile întreprinderii?”, ceea ce mi-a reamintit de o situaţie actuală din spaţiul mioritic.
A fost odată CES… În 1976 – deci, înainte de marea confruntare între minerii din Valea Jiului şi regimul totalitar, întruchipat de Nicolae Ceauşescu, şi înainte de publicarea Cartei ’77 din Cehoslovacia – a fost adoptată Carta Europeană care contura modelul social în centrul căruia se situa dialogul. Ideea de bază consta în reglementarea modalităţilor de negociere, consultanţă, schimb de informaţii între reprezentanţii guvernului, patronatelor şi sindicatelor pe teme de politici economice şi sociale. Parodia autohtonă numită Consiliul Naţional al Oamenilor Muncii venea – chipurile – în întâmpinarea tendinţelor la nivel european. Era de aşteptat – încă de la începutul perioadei postdecembriste – să se treacă la armonizarea legislaţiei interne cu cea a UE. În cazul dat, urma să se constituie, simetric, sistemul naţional de dialog social (a nu se confunda cu înfiinţarea Grupului de Dialog Social, despre a cărui primă fază de existenţă povestesc atât de „pitoresc” Gabriel Andreescu şi Gabriela Adameşteanu, temă pasionantă, care merită o investigaţie istorică aparte). N-a fost să fie! Abia în 1997 a apărut Legea nr. 109 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social (CES). Organismul, format din reprezentanţii guvernului, patronatelor şi sindicatelor, avea misiunea de a aviza proiectele de acte normative care priveau, în esenţă, piaţa muncii. A demarat greu, iar o vreme a funcţionat în condiţii acceptabile. Dar – ca s-o iau pe „scurtătură” – mai important pentru prezent şi pentru viitorul previzibil este că, din 2013 a încetat mandatul CES în componenţa de la acea vreme.
Cine este şi ce vrea? Dacă ar fi să-l cităm pe clasicul Ostap Bender, se cuvine să ne întrebăm atât „cine este”, cât şi „ce vrea să fie” Consiliul Economic şi Social potrivit proiectului de lege avansat de Guvern. Conform legii intitulate, chiar aşa, a „Dialogului social” (Legea nr. 211/2011), dialogul tripartit (guvern–sindicate–patronate) nu mai are loc în CES, ci în Comitetul Naţional Tripartit pentru Dialog Social, iar CES reprezintă structura în care ar urma să se desfăşoare un alt tip de „dialog social”, tot tripartit, dar de data aceasta, între patronate, sindicate şi… alte componente ale societăţii civile.
Se afirmă că această „formulă” este inspirată de „modelul social european”. Mă rog, să acceptăm explicaţia, deşi – pentru o discuţie mai la obiect – ar fi multe de comentat. În orice caz, mimetismul (pentru că nu este vorba, aici, despre o obligaţie, ci despre o adaptare naţională la un „model”, mai mult sau mai puţin reuşit, mai mult sau mai puţin funcţional) nu este recomandabil, în nicio situaţie, în nicio decizie de ordin legislativ şi instituţional.
Că lucrurile nu sunt în regulă o dovedeşte o iniţiativă legislativă din urmă cu câţiva ani, dar şi proiectul guvernamental actual. Lucrurile nu sunt în regulă nici în privinţa concepţiei şi nici în legătură cu modalităţile de înlăturare a blocajului instituit, practic, în urmă cu circa trei ani.
Stabilitate şi pace socială. Art. 211 din Codul Muncii modificat glăsuieşte solemn că dialogul social este menit să asigure „un climat de stabilitate şi pace socială”. Foarte frumos spus! Pentru că tot vizează şi acest deziderat, nu ar fi fost cazul ca, în Codul Muncii, să se includă toate reglementările referitoare şi la dialogul social, astfel încât să nu ne mai încurcăm în atâtea legi care – ca „sediu al materiei”, cum zic juriştii – să nu se mai suprapună şi, mai grav, să nu se contrazică? Să ne limităm, însă, la unele aspecte de fond ale proiectului de lege amintit.
În afară de tema conceptului de „dialog social tripartit”, pe deplin justificat, care include guvernul, sindicatele şi patronatele, cea mai ciudată prevedere priveşte reprezentativitatea celor 45 de membri ai CES, în noua „viziune”, respectiv câte 15 pentru fiecare componentă – sindicate, patronate, alte structuri ale societăţii civile. Acum, în CES (adică în ceea ce ar fi fost cazul să fie), sunt reprezentate 9 confederaţii patronale şi 5 sindicale. Există destule temeiuri pentru a considera că unele dintre acestea sunt forme fără fond (fără un număr suficient de membri). Dar ce se va întâmpla cu „alte organizaţii ale societăţii civile”? Cât de reprezentative vor fi? E adevărat, în proiectul de lege se pomenesc tot felul de criterii. Dar, dacă ne rezumăm la confederaţiile patronale şi sindicale din CES (măcar în formula iniţială) ne dăm seama că foarte uşor pot fi ocolite o serie de criterii de reprezentativitate şi, în consecinţă, de legitimitate. Una ar fi să existe o intenţie reală de democratizare a sistemului de adoptare a deciziilor – care privesc economia şi prelungirea ei firească, socialul – şi cu totul alta să se recurgă la soluţii formale, care dau bine la capitolul „imagine” şi cu totul şi cu totul alta să se acţioneze pentru a se asigura, cu adevărat, „stabilitatea şi pacea socială”. Se vede „cu ochiul liber” că au – şi sub aspect legislativ – „cale liberă” mai toţi cei care doresc contrariul şi acţionează, într-o mare veselie mediatică, în acest scop.