O teorie a principalului (literaturii)
Cosmin Borza
Radu Vancu, „Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu”, Editura Humanitas, București, 2016, 331 p.
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr.5 (549), 10 noiembrie 2016:
EPAPER: www.revistacultura.ro/nou
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_5_549.pdf
Genul proxim al „Elegiei pentru uman” compuse de Radu Vancu poate fi găsit – în critica românească – doar printr-o întoarcere la sintezele teoretice ale „optzeciștilor”: „Paradigma poeziei moderne” (Alexandru Mușina), „Postmodernismul românesc” (Mircea Cărtărescu), „Recapitularea modernității” (Ion Bogdan Lefter), „Aisbergul poeziei moderne” (Gheorghe Crăciun). Numai acolo coexistă atât de destins montaje academice, intermezzouri eseistice, mostre de erudiție autentică, eludări bibliografice motivate exclusiv printr-o judecată de gust, poziționări ideologice nepărtinitoare, preferințe politice afirmate fățiș, conjecturi programatic insolite, subtilități analitice inteligent înscenate, distinguo-uri care frizează truismul, conceptualizări de o rigoare chirurgicală, speculații interpretative laxe, teze cu bătaie teoretică amplă, larg umană, replieri estetizante, dedicate doar hiperspecialiștilor, reglaje fine ale ariei de cercetare, extinderi bizare, derutante, ale teritoriului analizei, improvizații discursive cu iz colocvial, jargoane academizante duse până în pragul manierismului. În comparație cu acest patos teoretic și analitic risipitor, criticii „douămiiști”, congenerii lui Vancu deci, par niște (tardo)moderniști așezați.
„Elegia pentru uman” este nici mai mult, nici mai puțin decât o „încercare de salvare imaginii omului”, adică – în termeni nu neapărat mai preciși, ci cu funcție mai contextuală – „o meditație melancolică privind evacuarea omului în modernitate, cât și posibilitatea restaurării umanului după ce modernitatea s-a încheiat”. Tentative afine celei a lui Radu Vancu nu sunt deloc străine de cultura autohtonă, pulsiunile „filo-umaniste” contrapuse dezumanizării (moderniste a) artei constituind nucleul iradiant al mai multor demersuri teoretice semnate de critici români: direcția „vitalistă”, „depoetizantă”, pe care Mircea Scarlat o consideră consubstanțială „structurii liricii moderne” conceptualizate de Hugo Friedrich, noul antropocentrism sau efortul constructiv, reumanizant, al liricii moderne, analizat de Alexandru Mușina, poezia „tranzitivă” elaborată de Gheorghe Crăciun, „secundarul” reacționar al literaturii căruia Virgil Nemoianu îi consacră un studiu, distincția lui Matei Călinescu între modernitate (socială) și modernism (modernitatea culturală). Mutadis mutandis, în aceeași serie ar putea fi înscrisă și efuziunea produsă de traducerea în limba română a „Antimodernilor” lui Antoine Compagnon. Cu majoritatea acestor proiecte teoretice eseul lui Vancu din 2016 empatizează „în formă” și polemizează „pe fond”. Căci, pentru (poetul și) criticul sibian, arta nu se plasează în ariergarda transformărilor științifice, sociale, filosofice, economice și politice, ci de-a dreptul în avangarda lor. În loc să asume un raport de „secundaritate”, literatura se instituie drept „principalul” epocii moderne: „Proiectul modernității a fost desenat de către scriitori, dus în zona politică de către scriitori, pus mai întâi în practică de către scriitorii secolului al XIX-lea, încât modernitatea politică a ajuns cumva naturaliter să fie aprentată definitiv de originile ei literare”.
Pe de o parte, răsturnarea de optică promovată de „Elegia pentru uman” este fecundă pentru o gamă vastă de revizuiri nu doar estetice, ci și ale politicilor culturale sau instituționale. Dacă utopiile revoluționare (puriste, abstractizante, ermetizante, estetizante) ale scriitorilor moderniști din secolele XIX și XX, dornici să creeze o umanitate superioară, s-au împiedicat de impuritățile inerente omului, pe care le-au și renegat cinic ori le-au evacuat brutal („moartea cititorului”, „momentul lingvistic”, „moartea autorului” etc.), motivând, chiar generând, marile tragedii ale veacului trecut, atunci sarcina post-modernilor de secol XXI este să descopere, să analizeze și să valorizeze în ADN-ul modernității genele filo-umane recesive din cauza anti-umanismului dominant. Mai clar spus, Vancu nu e adeptul tratamentului paliativ al maladiilor modernității oferit de „gândirea slabă” postmodernă. Deși, în destule pagini, criticul îi elogiază meritele reumanizante, postmodernitatea este definită drept „un exercițiu de recuperare post-traumatică”, „o convalescență după boala autoimună a modernității”: „post-umanul” rămâne doar o „tolerare a umanului într-un univers inuman, perfect robotizat”, o apropiere a omului de „starea unei anomii generale”, de vreme ce „pulsiunea transcendentală e dizolvată într-un mixtum compositum New Age, eclectic și căldicel”. Soluția autentică a însănătoșirii ar putea fi oferită de postularea unui „post-postmodernism”, care să recupereze și să potențeze sistemul imunitar al modernității, a cărui funcționalitate este garantată – anunță Vancu – de patru tipologii de filo-umaniști: „corporalii”, „confesivii”, „maximaliștii”, „sacralii”. În acest mod, inclusiv studiilor umaniste, preocupate excesiv și timp îndelungat doar de „hăcuirea textuală” a omului, ajungând – prin subminarea propriul domeniu – la periferia lumii academice, li se oferă o salutară relegitimare.
Pe de altă parte, în „Elegie pentru uman”, diagnoza profesionist realizată nu e urmată, din păcate, de o terapeutică pe măsură. Partea întâi, teoretică, intitulată „Muzeul Anti-umanului” incită la dezbatere și chiar la polemică (cu irizații conceptuale care pot fi surprinse doar minimal într-o recenzie). Cea de-a doua, analitică – „Filo-umanii. O tipologie” –, mai degrabă irită cititorul intrigat de primele 130 de pagini, pulverizând bună parte din unitatea și coerența demonstrației. Studiile de caz variază de la raportul muzică-literatură în poezia confesivilor John Berryman și Mircea Ivănescu, la evocări despre Alexandru Mușina și Andrei Bodiu, la tentativele de resacralizare a lumii dezvoltate de „contramodernul” Mircea Eliade și de „mitteleuropeanul” Sorin Titel, la tensiunea antropocentrism-logocentrism din textele corporalilor Emil Brumaru și Dylan Thomas, până la proiecte maximaliste marca Ezra Pound și Mircea Cărtărescu (în ipostaza de romancier manierist). Unele subcapitole par cronici, altele includ excursuri despre traducere, câteva glisează spre confesiuni encomiastice, prea puține ilustrând/nuanțând cu adevărat teoretizările din prima secțiune a volumului subintitulat „O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu”.
„Elegia” lui Radu Vancu se rostește incitant și răspicat teoretic, însă digresiv și șovăielnic analitic.