Sari la conținut

DOSAR „CAIETE CRITICE”, nr.1-2, 1986

Dosar „Caiete critice” 1986 – treizeci de ani de la dezbaterea majoră a postmodernismului românesc

coordonat de Ştefan Baghiu

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 8 (552), nr.9 (553) 1 decembrie, 8 decembrie 2016:

EPAPER: www.revistacultura.ro/nou

http://revistacultura.ro/nou/2016/12/sumar-nr-8-2016/

http://revistacultura.ro/nou/2016/12/sumar-nr-9-2016/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_8_552.pdf

http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_9_553.compressed.pdf

Anul acesta se împlinesc treizeci de ani de la apariția numărului 1-2, dedicat postmodernismului, al revistei „Caiete critice”. O asemenea perioadă ar lăsa atât timp pentru omogenizarea unei generații în interiorul tendinței, cât şi loc pentru părăsirea curentului/ contaminarea lui cu o altă direcție majoră. S-a vorbit despre un soi de „optzecism nețărmurit”, generația literară a deceniului al nouălea fiind poate cel mai des asimilată curentului/conceptului. S-a vorbit despre antecedente postmoderne în cadrul literaturii anilor ’60 şi despre continuări până în anii 2000. S-a vorbit mult, la fel, despre o imposibilitate structurală a unui postmodernism românesc înainte de 1989, în lipsa unei postmodernități suport. De aceea, la treizeci de ani după momentul 1986, Revista „Cultura” repune în dezbatere impactul acelui număr al revistei, unde răspundeau majoritatea intelectualilor activi ai deceniului: tocmai pentru că dezbaterile despre postmodernism nu au fost simple trend-uri teoretice, ci au reorganizat canonul larg al literaturii române postbelice şi au decis raportarea ulterioară atât la literatură în sine, cât şi la mecanismele care alimentează şi fundamentează câmpul literar autohton. Răspund invitației Lucian Chișu, actualul director al „Caietelor critice”, Alexandru Matei, teoretician și critic literar, și Robert Cincu, doctorand al Facultăţii de Litere din cadrul UBB, Cluj-Napoca (cu o teză despre teoretizările postmodernismului românesc).

Ştefan Baghiu

Răspund: Lucian Chişu, Alexandru Matei, Ion Pop, Robert Cincu.


Post-modernismul (Dosar critic)

Lucian Chișu

Apărută în 1986, într-un număr dublu al proaspăt înființatelor „Caiete critice”, dezbaterea despre „Post-modernism” strânge jurul ei 25 de autori români, critici și istorici literari, poeți, romancieri, traducători, lingviști, filosofi, arhitecți, muzicologi și specialiști în artele plastice, majoritari fiind cei dintâi. Trecând peste faptul că subiectul se prezenta extrem de incitant – calitate pe care și-o păstrează și după scurgerea a trei decenii – cei antrenați în discuție îl cunosc și nu-l prea cunosc, sunt de acord că reprezintă o noutate, dar au și unele rezerve, unii mirându-se, alții arătându-se temători, unii sfâșiați de incertitudini, alții chiar oripilați. Deși nu era foarte simplu de manevrat cu prefix(oidul) „post”, care își contrazice sensul – fiind antepus spre a realiza înțelesul „după” –, argumentele din intervenții se arătau sagace, dovedindu-se încă o dată, după celebra spusă a unui geometru al Antichității, că în teorie totul este posibil, amendabil și perfectibil. În același timp, strict denotativ, post-modernism nu spune nimic despre esența sa, fiind asociat conotativului prin atribuire de sens metaforic.

În pagina interioară a revistei, post-modernismul este abordat sub denumirea „Un model teoretic: repere, premise…”, punctele de suspensie insinuând prezența unui anume vacuum interpretativ, care semnala, în 1986, o prudență – dacă vreți – inclusiv ideologică în fața acelui autentic conglomerat de fapte, specific determinației spațiu (economic și politic)/timp (social), de care România părea izolată, dacă nu aproape exclusă. Reperele la care s-ar fi putut apela, cum ar fi fost, de pildă, istoria curentelor culturale, în a căror evoluție se făcuse simțită contragerea timpului concomitent cu mărirea ariilor de manifestare, vor apărea adeseori în arsenalul argumentativ. Cert era că termenul se bucura de o amplă circulație în mediile culturale anglo-americane (Ihab Hassan, Leslie Fiedler, David Antin, Charles Russel, George F. Butterick, John Barth și Gerald Graff, ultimii doi prezenți cu traduceri în acest număr), fiind preluat și în Europa (Anglia, Franța, Italia) prin câțiva dintre cei mai redutabili și impavizi cercetători: Umberto Eco, Lyotard, Guy Scarpetta ș.a.

Revenind la „dosarul” din 1986 al post-modernismului, din simpla enumerare a titlurilor se poate constata că ne aflam departe de stabilirea unui numitor comun al acelor discuții și, deopotrivă, la distanță de epicentru și de axele lui ordonatoare. Unitatea de viziune, care să coaguleze temele, motivele, subiectele, dându-le o turnura expresivă distinctă, este absentă. Lipsa de consecvență merge atât de departe, încât unii dintre autori îl scriu cu cratimă, alții aglutinat.

Contribuțiile participanților la dezbatere pot fi relativ lesne departajate după criterii ce țin de vârstă (generație), domeniul specializării, utilizare a mijloacelor creației și chiar de caracter și ambitus temperamental.

Reprezentant al celei mai înaintate dintre cele trei generații identificate a fi colaborat la apariția acestui număr, sub un titlul mai degrabă sibilinic, Ovid S. Crohmălniceanu oferea, formulat în termeni memorabili, paradoxul dezbaterii: „Un lucru frapează în ceea ce se spune azi despre postmodernism, pe lângă natura flagrant contradictorie a particularităților care îi sunt atribuite. E monstrul din Loch Ness al criticii contemporane, toți mai  mulți inși declară că l-au văzut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui înfățișări descripții absolut diferite”.(„Ce se spune și ce nu”).

Tot dinspre critica autohtonă, Eugen Simion consemna precaut: „Știm, așadar, dar cu aproximație, când începe epoca modernă, știm și mai puțin când se încheie ea. (…) Cum se situează față de aceste vârste ale spiritului modern și față de diversitatea stilurilor moderne spiritul postmodern? Am citit mai multe studii pe această temă și trebuie să mărturisesc că nu m-am lămurit prea bine. Postmodern este, după unii, și Marquez, și Alain Robbe-Grillet, Nabokov și Sollers, Italo Calvino și Peter Hanke, Beckett și Borges, Roland Barthes și John Barth, Faulkner și Michel Butor. O definiție care să-i cuprindă pe toți e, totuși, greu de imaginat (…) O idee mi se pare totuși limpede în privința postmodernismului și anume că fiecare așteptăm altceva de la el. Și acest «altceva» depinde, între altele, de formele pe care le-a luat și de rolul pe care l-a jucat modernitatea într-o cultură specifică. Neînțelegându-ne în privința «modernității», e greu să ne înțelegem și în privința direcției care se pregătește să-i ia locul. Pentru noi, românii, spiritul modern s-a afirmat mai târziu și nu sunt încă sigur că rolul lui s-a încheiat definitiv în cultură. (…) Avangarda din anii ’20-’30 nu mai reprezintă pentru poeții din generația lui Nichita și Marin Sorescu o soluție, un punct de plecare. Ei vor să impună alte formule literare și, judecând lucrurile din perspectivă estetică, ne dăm seama azi că poeții «generației’60» sunt cu un picior în câmpul și cu altul în afara lui. Manierismul lui Nichita Stănescu (iubirea lui de cuvinte și, ulterior, miza lui pe «necuvinte», estetica jocului, viziunea unei poezii «metalingvistice» care să sintetizeze și să depășească modelele modernității… nu reprezintă, oare, o atitudine postmodernă în poezia românească? Dar barochismul («onirismul estetic») al lui Leonid Dimov? Și ce semnificație poate să aibă ironia metafizică a lui Sorescu, trecerea lui de la o poezie demitizantă (aceea din primele cărți) la o poezie care recuperează epicul și reinventează mitologia unei lumi pe cale de dispariție (poezia din «La Lilieci») dacă nu o depășire a modernității în sensul unei noi sinteze lirice?” («Un concept care își caută sensurile»).

Nicolae Manolescu evită „nodul gordian” teoretic: „Se vorbește de la un timp despre post-modernism. E drept, prea puțin sau aproape deloc în legătură cu poezia. (…) În momentul de față, confuzia continuă să fie destul de mare în privința post-modernismului și există cam tot atâtea păreri câte capete și-au pus la contribuție materia cenușie. Să mai spun că, în aceste condiții, într-un mod absolut contradictoriu și că uneori aceleași argumente servesc la concluzii opuse? Nu mă simt în stare să discut problema în ansamblul ei și nici exhaustiv. (…) Privind astfel fenomenul postmodern nu pot accepta ideea care circulă, mai ales în articolele criticilor tineri de astăzi, că linia de demarcație între modernitate și postmodernitate desparte, în poezia românească, generația ’80 de generația ’60. Chiar dacă generația ’60 n-a folosit niciodată termenul, ceea ce ar putea indica faptul că ea nu a avut conștiința că aparține epocii postmoderne, spre deosebire de generația ’80, care o are, și încă în mod acut, contribuția celei dintâi la postmodernitate este considerabilă. Nichita Stănescu nu seamănă cu niciunul din poeții interbelici (…) Tendința unora de a considera postmodernismul ca fiind de dată foarte recentă se explică prin aceea că în postmodernism ei văd doar anti-modernismul”. („Poeții pereche”).

De-a dreptul circumspect se arată Livius Ciocârlie: „Ca orice epocă literară, postmodernismul își va avea simulacrele. Opere care vor da unor cercuri largi sentimentul postmodernității, dar care, deși nu lipsite de însușiri, nu vor fi decât fața perisabilă a acestuia. O elevată literatură de consum”.(„Presupuneri despre postmodernism”).

În schimb, Ion Bogdan Lefter, autorul de mai târziu al unor studii consacrate post-modernismului românesc, se folosește cu aplomb de propria biografie și apartenență la generația optzecistă, ca introducere în temă: „O discuție asupra «postmodernismului» literaturii actuale, pe care o văd teribil de necesară, ar putea însemna o revenire la mersul înainte al «romanului secund» despre care tot vorbesc. Se va vedea mai departe că n-am recurs la fără intenție la o introducere care să plaseze chestiunea într-un mai larg context postbelic. Să mi se permită mai întâi, înainte de a-mi dezvolta demonstrația, o a doua introducere, mai la obiect și în notă biografistă. Student fiind (la engleză), am avut împreună cu colegii mei privilegiul de a-l vedea și auzi, în 1979 sau 1980, pe Tony Tanner, critic de mare reputație, autorul unei cărți («City of Words», 1971) celebre în lumea anglo-saxonă, dedicate prozei americane dintre 1950 și 1970. Într-o prelegere ținută la facultate, Tanner ne-a vorbit despre romanul american la zi, atingând și problema caracterului său postmodern. (…) Și nu cred că greșesc, dacă trag din această măruntă împrejurare personală concluzia că între 1970-80 problematica postmodernității culturale nu era încă de actualitate pentru noi și că a fost de-ajuns să treacă doi-trei ani pentru ca problema să se pună și alți doi-trei pentru ca ea să devină un subiect de primă importanță la ordinea zilei. (…) Voi fi probabil bănuit (mi s-a mai întâmplat!) de partizanat «generaționist». Să mă «dezvinovățesc»? Mă dezvinovățesc, da! – spunând că de câte ori  am discutat literatura «optzecistă» am făcut-o (cine mă poate crede – să mă creadă!, cine nu – nu! cu credința că în planul «romanului de idei» se întâmplă ceva important, ceva în chip «obiectiv» important, și chiar că «întâmplarea istoriei» a distribuit acestei generații de creație sarcina de a deschide porțile postmodernismului românesc. („Secvențe despre scrierea unui «roman de idei»”).

În calitatea lor de buni cunoscători ai fenomenului cultural american și european, alți autori (Mihaela Simion Constantinescu, Geta Dumitriu, Mircea Mihăeș, Monica Spiridon, Radu G. Țeposu) apelează la sursele externe. În aceste texte sunt comentate ori rezumate conștiincios contribuțiile unor teoreticieni ca John Barth, William Grass, Arnold Joesph Toynbee, Gianni Vattimo, Northop Frye, Paul Feyerbend, Thomas Kuhn, Walter Benjamin, Th. Adorno, Herbert Marcuse, Umberto Eco, Leon Bloom ș.a. Nu toate numele din această derulare caleidoscopică, s-ar zice, aparțineau post-modernismului, însă câteva ar fi fost imposibil de omis. Provocărilor dezbaterii, li se răspunde…navigabil, adică ținând aproape de „țărmul” surselor mai înainte amintite, cu sextantul pus pe cap-compasul respectivelor teritorii ale cunoașterii. Tot din rândul surselor externe provin și cele cinci traduceri care formează o „Addenda” la număr: John Barth, „Literatura reînnoirii: Ficțiunea post-modernistă”; Gerald Graff, „Mitul apariției postmodernismului”; Jean-François Lyotard, „Răspuns la întrebarea ce este post-modernismul”; Ihab Hassan, „Sfâșierea lui Orfeu: Spre un concept de postmodernism”, „Postfață” (1982); Guy Scarpetta, „I. Viena – mod de întrebuințare”, „II Viena fără mitologie – o discuție cu Karl Schorske”).

Dacă unii dintre contribuitori nu aveau prea multe de spus despre postmodernismul românesc, ofereau la schimb, ca bonitate, aventura propriei lor lipse de inhibiții, e de presupus, și în cazul altor teme, de la teoria relativității la cea a neantului. Titlurile folosite i-ar fi putut indica, pe unii dintre aceștia, și ca fizo-terapeuți. Elongațiile altora, dinspre punctul inexistent în geografia lor mentală spre temă, luaseră forma unor banalități rostite cu aer solemn („A fi contemporan înseamnă, la această oră, a fi postmodern.”) sau a unor judecăți cu valoare de sentință („…a elibera adeverință de postmodernist vreunui autor din literatura română e încă mai grav ca aiurea !”).

Doi poeți importanți ai momentului, Marin Sorescu și Ștefan Augustin Doinaș, răspund, fiecare în maniera inconfundabilă, unor întrebări-chestionar. Celor care au nostalgia „spectacolului” sorescian, existent exclusiv în text, niciodată în afara lui, le oferim drept mostră răspunsul la întrebarea ultimă: „– În încheiere, o întrebare perfidă: există vreun autor [de primă mărime] de care v-ați simțit influențat? Rămân deschis tuturor orizonturilor, sunt capabil să mă entuziasmez în fața tuturor talentelor mari dar nu mă apropii prea mult de ele pentru că simt un pericol: le-aș influența”.

O categorie aparte o formează creatorii (poeți, prozatori) al căror discurs se baza, între altele, pe intuiții și metafore. Vasile Andru își intitulează intervenția „Postmodernismul prozei, ora de dezvățare”, în vreme ce Mircea Cărtărescu, la acea vreme încă nepreocupat doctoral de post-modernismul autohton, se arăta poet, poet în toată puterea cuvântului: „Nu numai poezia, dar și viața mea însăși datează inevitabil. Sunt un scriitor legat de mașina mea de scris. Nu pot gândi decât în fața ei. Nu-mi pot imagina nimic în lipsa zgomotului familiar, torsul acestei pisici mecanice. (…) Sunt însă foarte departe de a aduce un elogiu mașinii de scris. Dimpotrivă, a scăpa de sub tirania ei a devenit pentru mine o necesitate vitală. Mașina de scris mecanică este simbolul cel mai concret al ultimului veac de poezie, este chiar simbolul modernismului. (…) Dacă vrea să redevină o plăcere și o generatoare de plăcere, să redobândească un mesaj omenesc, să aibă din nou acces la acea căldură a vocii și a pielii în lipsa căreia poezia rămâne un joc cu mărgele de sticlă (lucru care mie, cel puțin, mi se pare de neacceptat) poezia va trebui să iasă din modernism. Postmodernismul nu este, deci, pentru mine, un concept, ci o necesitatea reală. Va trebui să abandonăm mașina de scris”. („Cuvinte împotriva mașinii de scris”).

Revenind la conținuturile „Dosarului”, acestea pot fi repartizate, între trecut și prezent, în oglindă. Ar ieși în evidență limitele de receptare și interpretare ale post-modernismului, ca și suspicioasa sau buna lui primire în câmpul literar, altfel spus atitudinea participanților la dezbatere față de evoluțiile unui fenomen abia înfiripat atunci, a cărui „epocă”, un alt cuvânt des întâlnit în acest număr din „Caiete critice”, s-a consumat rapid.

Cele 192 de pagini consacrate „Post-modernismului”, plasează acele discuții într-o fază de pionierat. Fiind una dintre primele dezbateri foarte serioase pe marginea acestei noțiuni, un aspect deplin satisfăcut îl reprezintă repartiția tematică internă: judicioasă, reprezentativă prin personalitățile și persoanele care iau parte la dezbatere, cât și prin structurarea pe domenii, de la literatură la muzică, artă plastică, până la conceptul de societate contemporană. Evident, multe dintre idei se bat cap în cap, ecoul surd al impactului lor putând fi pus sub auspicii zodiacale lesne de anticipat.

În pofida generalizărilor de natură teoretică, se poate afirma că majoritatea acestor intervenții își păstrează actualitatea și chiar legitimitatea. Imaginea rezultată despre acel moment cultural și intelectualii lui este sugestivă. Opiniile celor mai importanți critici literari dau un sentiment reconfortant. Metaforic vorbind, aflați în fața unui instrument nou, aceștia îl acordează cu ușurință datorită experienței și profesionalismului lor. Cu alte cuvinte, afirmațiile făcute atunci sunt perfect acoperite de faptele ulterioare. Au devenit evidențe.

În cazul unora dintre autori se observă clivajul dintre conceptele folosite de critica nord-americană, cea europeană și autohtonă. Depășirea diferențelor terminologice întâmpină, într-o primă fază, obstacole care se referă la dezvoltări teoretice cam încifrate, rebarbative, primite cu subtile ori directe rezerve. Metaforele cu semnificație culturală, mitolegemele și, în general, codurile de lectură sunt opace.

În schimb, creatorii care participă la realizarea numărului sunt intuitivi, fapt care suplinește (bine) cuceririle de pas cu pas ale teoriei.

Mai puțin aplicați subiectului, dar în atenția tuturor, ca orice aventurieri, sunt respondenții a căror proprie imaginație suflă în pânzele corăbii biete a post-modernismului. Fiindcă, în paginile cu pricina, vocabula mitologie, des întâlnită, indică absența zonelor palpabile ale acelor peripluri. Dacă și-ar reciti textele, unii dintre autori ar dori să-și șteargă numele din dreptul lor.

În loc de concluzii, se poate observa că astăzi avem o unanimitate a opiniilor cu privire la rolul pe care post-modernismul l-a jucat în modelarea literaturii noastre, fiind ușor definibil după ce ani la rând a generat un câmp magnetic, de atracție, pentru numeroși cercetători dornici să-l aprofundeze. Cu mult după anii ’90 lucrurile deveniseră clare pentru toată lumea, despre post-modernism fiind posibil să se gloseze pe întinsul a mii de pagini și a sute de exegeze și monografii (îi numesc, de lungul celor treizeci de ani și la întâmplare, pe Liviu Petrescu, Mihaela Constantinescu, Dan Grigorescu, Ioan Bogdan Lefter, Virgil Nemoianu, Mircea Cărtărescu, Mircea A. Diaconu, Carmen Mușat). În același răstimp au fost puse la dispoziția publicului cititor cele mai importante ori reprezentative traduceri. Ulterior post-modernismul s-a (re)vărsat dintr-un corn al abundenței. Explicat frust, pe înțelesul tuturor, el este rezultanta unei tendințe eclectice de genul – dacă ar fi să ne referim la moda feminină – bocanci militari, fustă deasupra genunchilor, rucsac în spate și pălărie din vremea bunicii, pe cap.

Prin intermediul teoreticienilor, tendințele mai degrabă dibuite în 1986, și-au găsit, cum era de părere Eugen Simion, conceptul și sensurile. În raport cu tradiția și modernitatea, fuziunea obținută deține propria-i logică, mesaje la vedere și coduri secrete care, odată cu intrarea umanității în societatea globală, a pășit grăbită într-o altă (scurtă) „eră”: post-post-modernismul.


Realul care anulează fantasma

Alexandru Matei

Generația „80” a avut dreptate să pornească ofensiva postmodernismului. Mircea Cărtărescu are dreptate, nu doar forță, să scrie cărți totale, grele, într-o cultură literară care preia din mers și abandonează fără remușcări concepte, discursuri, după ce abia le-a simțit aroma. Anii 1980 în România erau mediul perfect pentru o utopie postmodernă: de la sastiseala și tot mai mult exasperarea modernității, unde comunismul stă la loc de frunte, postmodernul părea – în termenii estetici cu care-l caracterizează Andrei Pleșu, ca ethos seductiv – salvarea în bucate. În bucate, spun, pentru că, oricum era abordat în zecile de texte găzduite în dezbaterea publicată în 1986, postmodernismul nu mai promitea nici un telos colectiv, ci telosuri, unul câte unul. Cu excepțiile de rigoare – unde la postmodernism este citat Noica, de ce nu?, la o adică, postmodernul permite orice – lumea intelectuală românească aștepta altceva, o sensibilitate mai domoală, șagă, joc, subtilitate, post-politic, ceea ce foarte bine numește Lionel Ruffel, mult mai târziu deznodământ.

Să citească astăzi numărul 1-2/1986 din „Caiete critice” este, pentru cineva care avea 11 ani atunci și 21 înspre terminarea facultății de litere, un act ușor madeleinian; nostalgia tinereții revoluționar post-moderne, în care Andrei Pleșu se întâlnea cu Mircea Cărtărescu nu în templul Humanitas, ci într-un număr de revistă literară, și stătea la masă cu Eugen Simion și Nicolae Manolescu, cu Mihai Dinu Gheorghiu și Ovid S. Crohmălniceanu, la aceeași masă, înseamnă să se lase cuprins iremediabil de nostalgie. Nostalgia ceaușismului agonic în care orice putea fi spus cu condiția să nu vadă Tovarășii. Dar tovarășii se uitau la televizor, nu citeau reviste literare, nici cărți de filozofie, și nimeni din preajma lor nu mai putea face asta. Dezbaterea amplă despre postmodernism nu are nicio tangență cu vreo dezbatere ideologică comunistă, socialistă, de stânga. Aș fi curios care a fost istoria publicării textelor și ce a trebuit tăiat sau modificat, dacă asta chiar s-a întâmplat.

În acest extraordinar număr de revistă, discuția despre post-modern are parte de o dezbatere la care se reunesc, la lumina Occidentului, intelectuali români cu un acces totuși privilegiat la bibliografii străine. Împreună îi ținea lipsa funcțiilor, resurselor și a recunoașterii de care, după 1990, având parte, au plecat care-ncotro. Articolele de aici au trecut de o cenzură ideologică mai neatentă, uneori, decât cenzura de marketing pe care unii dintre autorii lor au internalizat-o între timp, acum că figura lor și cuvintele lor valorează bani numai în anumite combinații.

Între 1986 și 1996, postmodernismul a continuat să fie dezbătut și mai ales întrebuințat la noi în dezbateri foarte asemănătoare cu cele din 1986, dar niciodată bogăția de opinii şi deschiderea la dialog n-au atins cotele de acolo. Regresia din decembrie 1989 a suspendat posibilitatea, întrezărită în 1986, experienței post-moderne. În 1986, ca și-n 1996 – anul în care Emil Constantinescu, credincios în Dumnezeu, obținea dreptul de a ne lua Revoluția înapoi – vorbeam despre postmodern din sânul unei reîncepute modernități, dar lucrurile erau, mental vorbind, diferite. Una e să vorbești despre o fantasmă, alta e să ai în față realul care o anulează.

***

Dacă, în 1986, nimeni nu putea aborda postmodernul din perspectivă sociologică (Mihai Dinu Gheorghiu încearcă asta într-o notă de subsol), economică, sistemică altfel spus, în 1996, când așa ceva era posibil, nimeni nu mai era interesat să o facă. În 1996 existau interese care reuneau și separau, semnatarii articolelor nu mai ocupau același loc în instituția literară în numele căreia vorbeau și în care, acum, se găsea putere de cucerit.

Dincolo de orice perspectivism estetic, însă, singura mirare a cititorului de astăzi vine nu din absența unei reale interdisciplinarități a dezbaterii – care poate nu viza în primul rând arta – ci din inexistența unei întrebări : „De unde vii?” Toată lumea știe că, în ciuda lui Toynbee (amintit de Monica Spiridon) și a altor origini – cea din arhitectură, bunăoară, despre care vorbește Pleșu – postmodernismul vine din America și se referă, în primul rând, la America. Toată lumea știe că postmodernismul nu desemnează numai o estetică, ci și o ideologie, dar de la Baudelaire încoace știm că, dacă vorbim de estetică, atunci aerul timpului e parte a esenței estetice, iar acel „are” are un loc și un timp.

Ajuns în limba română într-un moment în care dorința de Occident era cât se poate de intensă la orice nivel, de la Coca-Cola la filme video și până la John Barth, postmodern(ism)ul trece drept „universal” de la bun început. Odată cu el, trece ca universală și limba engleză, casa – ar zice Heidegger – postmodern(ism)ului. Era normal să se întâmple așa, cui îi ardea de distinguo-uri între limbi străine occidentale, de vreme ce în fiecare dintre ele libertatea era la fel de general și generic afișată pe toate gardurile: engleza, franceza, germana, italiana. Nimeni dintre autori nu raportează conceptul la un stadiu cultural al cărei expresie este încadrată într-o anume limbă și nu observă o diferență dintre Europa și America atunci când îl enunță. E simplu: voiam America atât de mult încât o vedeam pretutindeni (și, nu-i vorbă, nu ne-am schimbat prea mult).

După 1996 s-a întâmplat ceva. Realitatea din locul fantasmei devenea tot mai dezamăgitoare. Anti-comunismul ținuse loc de fosă septică, moștenirea era grea etc. Pe de o parte, într-un loc în care spiritul postmodern era pe cale de a fi evacuat de rugul verbal anti-comunist (nu comentez aici efectele lui, constat iarăși un fapt, o normalitate), apare cartea numită „Postmodernismul românesc”. Cartea închide în mare parte o discuție decalată, ca și cum important e să știm dacă X sau Y e postmodern sau nu – în literatură, cel mult în artă, separat de social. S-a spus, „postmodernism fără postmodernitate”. Bine, fie. Dar chiar și așa, „Postmodernismul românesc” nu propune nicidecum o “metafizică a momentului”, cum definește Pleșu postmodernismul în articolul lui numit „Mitul ieșirii din criză”, ci o altă metafizică a literaturii române. Un nou Hegel, cel bun, mulțumesc, ne scuzați, nu v-am recunoscut, tot Dvs. Dar am spus deja: poate că Mircea Cărtărescu avea dreptate, are dreptate. Cum să postmodernizezi când 1989 te-a aruncat în plin neo-modernism, cu lumânări, sânge, naționalism, puritate estetică?

Cinci mai târziu, „Omul recent” pune un capăt modernist unei dezbateri despre postmodernism. „Omul recent” este ceea ce a reușit deceniul post-1990. O regresie. Față de „Omul recent”, numărul din „Caiete critice” e o adevărată avangardă.

***

Nu poți înțelege concepte dacă nu sunt placate pe viu. Spiritul românesc intelectual al anilor 1980 era evident mai post-modern decât în 2000. Post-istoria dădea speranțe, în 1986, în vreme ce în anii 2000 istoria se întorsese îmbrăcată frumos, cu papion, pe scena imaginarului social, cu tot cortegiul ei de antiteze și cu toate obiectele ei șlefuite în acel material pe care-l credeam revolut, și anume absolutul, cu scorii etniciste indelebile – și toate astea se vindeau bine.


  

„Variaţiuni” postmoderne

Ion Pop

 

La treizeci de ani de la apariţia acelui număr de referinţă al „Caietelor critice”, dedicat „Postmodernismului” (nr. 1-2, 1986), recitirea textelor din cuprins, semnate în majoritate de nume–reper, ele însele, în viaţa intelectuală românească  de atunci şi de după aceea, nu-mi lasă deloc impresia că şi-ar fi pierdut actualitatea. Întâi de toate, împotriva clişeelor induse de disputele ideologice de după Decembrie 1989, acele texte oferă sentimentul reconfortant că oamenii de cultură români erau, în ciuda tuturor obstacolelor puse în calea circulaţiei ideilor de finalul de dictatură comunistă, foarte bine informaţi despre ceea ce se întâmpla atunci în spaţiul mondial al creaţiei literare şi artistice. Astfel încât, departe de a vorbi doar „din auzite” despre marea temă propusă spre dezbatere, puteau să se exprime în deplină cunoştinţă de cauză şi cu un aport reflexiv de evidentă consistenţă. Câteva dintre textele teoretice de bază erau traduse atunci pentru prima oară, într-un „dosar al postmodernismului”  (de pildă paginile din „Sfârşierea lui Orfeu” a lui Ihab Hassan, fragmente din  Jean-François Lyotard, John Barth,  Gerald Graff, Guy Scarpetta), însă  toate contribuţiile din cuprins atestă o documentare foarte serioasă şi abordări deloc complexate de reputaţiile universale în materie. Desigur, „postmodernismul” era – şi mai este! – „un concept care îşi caută sensurile”, cum scria Eugen Simion inaugurând dezbaterea, dar câteva dintre acestea, fie şi abia aproximate,  se conturau îndeajuns de limpede. Reacţia contra „Mitului Progresului”, a obsesiei „purităţii şi specificităţii genurilor”, promovat ostentativ şi radical de avangarde, este ca şi unanim remarcată ca fiind caracteristică pentru noua stare de spirit. Adiacent, sunt puse sub semne de întrebare „fanatismul” teoretico-metodologic,  absolutizarea unor atitudini, de la negarea radicală a trecutului cultural (recuperat mai nou cu o înţelegere ironică totuşi, cum spune referinţa frecventă la definiţia dată de Umberto Eco) la afirmarea, tot „extremistă” a „noului” (mult îmblânzită la „postmodernii” ce se vor mai degrabă nişte „bricoleuri” care reciclează valorile trecutului înrămându-le ostentativ ca „citate” sau mai discret-aluziv  în noile contexte) de la „gramaticalizarea” autorului şi eliminarea lui din câmpul de interes al interpretării şi  un anumit  „purism” elitist al atitudinii (înlocuit cu „o etică a seducţiei, a jocului şi a impurităţii”, după acelaşi Guy Scarpetta, citat de criticul român). Alte luări de poziţie apar ca fiind solidare fără vreo convenţie prealabilă între „convivi”. Despre recuperarea ironică a tradiţiei vorbeşte şi Ovid S. Crohmălniceanu (care nu uită de inventivitatea, ludicul, arta seducţiei postmoderne şi notează „reabilitarea instinctului artistic”, a plăcerii de a povesti, a fantaza, într-un limbaj familiar şi prozaic dar şi cu gustul ingeniozităţii manieriste ce-şi expune mecanismele); apoi, Livius Ciocârlie repune în discuţie „alteritatea şi autoreferenţialitatea” ca principale caracteristici ale modernităţii, cărora li s-ar opune „deschiderea către lume” – cea din afară şi cea personală a autorului reîntors în text, nu fără autoironie.  Depăşirea „fanatismului modernului” în sensul „înnoirii obligatorii”  e şi în vederile lui Andrei Pleşu, care înregistrează „răgazul de a privi îndărăt” al artei contemporane, într-un moment de alexandrinism crepuscular al sensibilităţii moderne ce vrea totuşi să reumanizeze discursul artistic, făcându-l mai „popular”. La revizitarea prin ironie a trecutului se referă şi Nicolae Manolescu, urmându-l pe Eco, cu sublinierea caracterului recuperator, nu în sens repetitiv ci cu conştientizarea existenţei trecutului. Criticul atacă şi ideea că între generaţia poetică românească a anilor ’60 şi „optzecişti” ar exista o „linie de demarcaţie” trasată de postmodernism, insistând asupra unor elemente de postmodernitate la cea dintâi, mai ales prin Nichita Stănescu (alte voci vor atrage atenţia asupra cazului Marin Sorescu) şi ajungând la concluzia, deloc pe placul generaţiei următoare, că „întreaga poezie valoroasă de după 1960 este, conştient sau nu, o poezie postmodernă”. Este notată, de asemenea, alternanţa şi coexistenţa, întrucâtva similară cu cea din interbelic, a modernismului „purist” cu cel de sursă avangardistă. În sprijinul acestei poziţii va veni peste câteva pagini Ştefan Stoenescu, cu o foarte serioasă documentare pe teren transoceanic, ce recurge din nou la exemplul stănescian, cu coexistenţe de „modernism” şi postmodernism semnificative, ba chiar solicitând, pentru ansamblul evoluţiei liricii spre postmodernism atributul de „pluralist-eclectic”, vehiculat şi în sfera americană. Important mi se pare aici apelul la considerarea modernismului (şi, implicit, a postmodernismului) „cu precădere în termenii istoriei literare naţionale”.  La un „neoeclectism ponderat şi tolerant, ce nu repudiază modernismul, ci îl transformă într-o simplă haină culturală” se referă în intervenţia sa şi Monica Spiridon. „Nu se resping şi  nu se aruncă la coş – mai spune acest text – decât teribilismele şi schisma perpetuă”. Foarte importantă mi se pare referinţa la cartea lui Gianni Vattimo, „La fine della modernità” (1983), ce  „pune surdină oricăror excese…, care redefineşte filosofia şi istoria, dar le respectă şi are încredere în ele”. Ar fi fost de introdus aici şi elocventa sintagmă vattimiană de „gândire slabă”, ce concentrează multe dintre datele  noii sensibilităţi relativizante, pluraliste, reconciliante. Nu departe de asemenea consideraţii se aşează şi Magda Cârneci, care, din perspectiva criticului de artă, vorbeşte despre „un refuz multiform şi eclectic al conceptului de avangardă”, de un „uzaj ‚de-complexat’ şi pluralist al modelelor perceptuale şi cognitive anterioare, ca şi al modurilor lor de producţie artistică”, sugerând mai curând „coexistenţa” decât situarea conflictuală. Asupra însemnătăţii conştiinţei critic-ironice a postmodernului revine Radu G. Ţeposu, la care ideea bricolajului, a refacerii din  fragmente a fostei totalităţi romantice e importantă, după ce modernismul afişase un program prin excelenţă individualist. Ampla recapitulare a „modernităţii” româneşti întreprinsă de Ion Bogdan Lefter, dă seama, la rândul ei,  de complexitatea fenomenului, de situat atent în contextul naţional, fără graba de a „importa” concepte din alte spaţii culturale. Uşor ezitantă şi contradictorie apare aici ideea că „Delimitându-se imediat de modernismul pe cale de epuizare, postmodernismul se opune – de fapt – întregului fond cultural, conform noutăţii sale de atitudine”, cu punerea la îndoială a unor reale prelungiri ale tradiţiei absorbite în creaţia actuală… „Trecerii spre altceva” în literatura română i se admit, dar la modul dubitativ, „ceva rădăcini (poate) chiar înainte de al doilea război, şi simptome tot mai frecvente în anii 70” şi mai ales „către 1980”…

N-am înregistrat toate contribuţiile la dezbaterea din 1986, dar cred că, în linii mari, au fost surprinse încă din acel moment  trăsăturile cele mai caracteristice zisului „postmodernism”. De atunci încoace, nu mi se pare că s-au făcut uriaşe progrese în interpretare, care să schimbe radical punctele de vedere. Reducând la maximum, s-ar zice că postmodernismul e de situat în continuare „sub semnul relativismului ca şi generalizat în vremea noastră”, al mlădierii conceptelor „tari” de odinioară, cu exclusivismul lor purist-individualizant, cu obsesia progresului continuu în căutarea „noului” şi a originalităţii, promovate de radicalismul avangardist. O anumită aroganţă „elitistă”, care a fost în parte şi a avangardei, e abandonată în favoarea „democratizării” atitudinilor, a unei modestii a ipostazelor „creatorului”. „Obosind”, ca să zic aşa, într-un moment crepuscular al civilizaţiei moderne, cu delăsări şi concesii faţă de formele „corecte” în sens nou şi oarecum birocratizat ale comportamentului social, orgoliosul „eu” creator pare a se umaniza, cumva paradoxal, recunoscându-şi limitele şi finitudinea, slăbiciunile şi fragilitatea. „Vocea” umană caută interstiţii prin care să se insinueze în „textul” răcit prin formalizare şi literalitate excesivă (vezi, în numărul despre care vorbim acum, „cuvintele împotriva maşinii de scris” ale lui Mircea Cărtărescu), colocvialitatea reduce distanţele dintre scriptor şi cititorul său, jocul ironic cu formele, plăcerea cumva manieristă a manevrării textului, „metaliteratura” ca reflex al conştiinţei critice de veghe, pretind, nu fără paradox,  să compenseze „desubstanţializarea lumii” (despre care vorbea un Ion Bogdan Lefter), deşi acest soi de reabilitare a realului nu poate ascunde, cum se şi recunoaşte,  decât superficial „neantul” de dincolo de oglindă… Poate n-ar fi neapărat şocant să spunem că „postmodernismul” e, în fond, „modernismul” epocii „mondializării”, conştiinţa slăbită şi relativistă a unei modernităţi ce revine cumva la sincretismele „alexandrine”, cu reguli concurate de neregularităţi, cu interferenţe şi contaminări de credinţe şi limbaje, cu scepticisme şi menite să contracareze cumva şocul confruntării cu adevărurile „eterne”. Opinia nietzscheană ia locul convingerilor definitive, „doxa” e substanţial concurată de biata părere a omului primejduit.

Interesantă, şi cu unele accente schimbate, apare după 1986 raportarea la postmodernism a literaturii române. Mi se pare că formula a fost atribuită şi generalizată oarecum abuziv asupra producţiei literare a „generaţiei 80”, fără conexiuni atente, absolut necesare, cu zisul „neomodernism” antecedent, considerat de către militanţii generaţionişti cei mai activi şi partizani la coşul istoriei literare, ca un capitol definitiv închis. Cum s-a spus  nu numai la noi, „modernismele” însele sunt foarte variate în toate spaţiile literare, salturile nu se fac fără urme ale vechilor construcţii, atitudini echivalabile cu experienţele postmodernităţii s-au căutat şi găsit chiar la noi (vezi „Postmodernismul” lui M. Cărtărescu). Mă tem că respingerile de tip (neo)avangardist, deloc reconciliante cu trecutul, cum se pretindea programatic, au prevalat în acest timp, fără a se recunoaşte însă datoria imensă  faţă de avangardă a acestor moştenitori şi chiar faţă de imediaţii predecesori de la ’60. Cum s-a spus încă în 1986, aceştia din urmă nu au preluat pur şi simplu, în procesul recuperării,  poetica modernistă „puristă”, mallarméană, au urmat, unii, şi direcţii antiestetizante anunţate încă din interiorul simbolismului (vezi Tzara, Vinea, Maniu, apoi Camil Petrescu) şi majoritatea şi-au reconfigurat contextual poziţia „modernistă”. Ba chiar în interiorul „optzecismului”, şi acela interpretat parţial şi părtinitor de pe poziţii ”lunediste”, s-au exprimat de atunci mari rezerve privind transferul la noi al programului postmodern, de pildă prin Al. Muşina şi al său „nou antropocentrism”, alţi congeneri au prelungit evident experienţele, să zicem, stănesciene, aţii pe cele suprarealiste, într-un eclectism cu inevitabile contaminări şi interferenţe de limbaj, cu reciclări şi ele uşor de recunoscut. Iar aportul „neoexpresionist”, viu şi în alte literaturi actuale, este încă desconsiderat de unii tovarăşi de drum ai aceluiaşi moment de istorie literară. Cred că încă nu se acceptă cu plăcere la noi ideea, valabilă, a coexistenţelor şi paralelismelor inevitabile între  tendinţe diversificate stilistic, care apare firească în alte spaţii. A pune problemele mereu în regim concurenţial şi exclusivist nu e cea mai sănătoasă poziţie şi nici cea mai productivă, necum reconciliant „postmodernă”, fie şi în regim ludic-ironic. Obligat de spaţiu, închei prin a sublinia o evidenţă: oricât de aproximativ conturată, atunci şi acum, sensibilitatea zisă „postmodernă” a încurajat şi susţine în continuare un mod de a scrie şi de a privi lumea noastră cu un ochi relativizant şi mai puţin tensionat, liber de fanatisme doctrinare, îngăduitor-pluralist, cu un efort de recuperare a umanităţii mereu şi  pretutindeni periclitate. Măcar în literatură şi artă, terorismele şi dictaturile vizibile ori mascate au fost  ori sunt pe cale de a fi abolite. În epoca atâtor sfârşituri anunţate de profeţi de toată mâna, „gândirea slabă” a omului precar are parcă ceva mai mult curaj să-şi ia revanşa.  Nu văd de ce ar sta altfel lucrurile în „ţara tristă, plină de humor” în care mai trăim.


„Caiete critice”, nr.1-2, 1986: după 30 de ani

Robert Cincu

În ziua de azi conceptul de postmodernism nu mai ridică aparent mari curiozități teoretice, în ciuda faptului că vorbim despre unul dintre cele mai confuze și mai instabile curente cu care s-a confruntat cultura occidentală. A spune, în prezent, despre un scriitor că este postmodern poate însemna, deopotrivă, aproape orice sau aproape nimic. Cu toate acestea traseul conceptului de postmodernism până în această etapă a supra-uzajului a fost unul extrem de lung, iar în cultura română primul reper major în raport cu acest subiect este legat de revista „Caiete critice”.

Mai exact, în anul 1986 apare numărul special al revistei „Caiete critice” dedicat integral clarificării teoretice a conceptului de postmodernism. Numărul respectiv va deveni în anii următori o referință esențială în dezbaterile românești dedicate postmodernismului, fiind considerat primul reper major de acest tip. Avem de-a face cu o primă imagine de ansamblu asupra fenomenului postmodern. Vorbim însă de o imagine eterogenă, la construirea căreia au participat mai mulți critici și teoreticieni cu idei nu doar diverse ci, în unele cazuri, chiar contradictorii (printre autori numărându-se: Eugen Simion, Nicolae Manolescu, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Magda Cârneci ș.a.).

Acest prim dosar românesc al postmodernismului este structurat în trei părți distincte: o primă parte strict teoretică, în care autorii români încearcă să clarifice conceptul; o parte secundă dedicată unor interviuri scurte (cu Ștefan Aug. Doinaş şi Marin Sorescu) în care conceptul de postmodernism este, de asemenea, discutat, dar într-o manieră mai puțin teoretică; în fine, o a treia parte a dosarului în care sunt traduse câteva texte teoretice ale unor autori străini precum Guy Scarpetta, John Barth, Gerald Graff, Jean-François Lyotard, Ihab Hassan.

În mod evident, aceste eseuri din ultima parte a dosarului „Caietelor critice” se dovedesc a fi repere bibliografice foarte relevante în contextul dificil al acelei epoci. Practic, mai mulți dintre autorii români care participă la acest dosar își vor dezvolta ideile plecând tocmai de la aceste articole, o dovadă în plus a faptului că bibliografia teoretică despre postmodernism era una foarte limitată România comunistă, iar o descriere punctuală a fenomenului părea să fie esențială. Un alt reper din bibliografia occidentală la care foarte mulți dintre autorii români apelează în articolele lor este textul lui Umberto Eco, „Marginalii și glosse la «Numele rozei»”. Acest eseu, publicat în traducere românească în revista „Secolul 20” (număr din 1983), pare să fi determinat în mare măsură impresia pe care teoreticienii români și-au făcut-o în raport cu postmodernismul, fiind una dintre cele mai citate surse din acest dosar, însă această situație poate fi una problematică, așa cum foarte bine semnala Ion Bogdan Lefter într-o notă se subsol la articolul său din acest număr al revistei. Precizând faptul că textul lui Eco era una dintre puținele referințe occidentale disponibile la acea vreme (în raport cu subiectul „postmodernism”), Lefter descrie acest text in felul următor: „înșelătoarele – căci (auto)ironice – «marginalii» ale lui Umberto Eco” („Secvențe despre scrierea unui «roman de idei»”, în „Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, p. 146). Într-adevăr, dacă urmărim cu atenție discursul lui Eco din acest eseu putem identifica registre ironice, polemice, strict teoretice, speculative, confesive și nu numai. Astfel, o imagine coerentă despre postmodernism este destul de greu de preluat din acest eseu, mai ales dacă ținem cont de faptul că cea mai mare parte a textului este dedicată unor explicații confesive privind scrierea romanului „Numele trandafirului” (vorbim, deci, despre pasaje ample de text al căror subiect este, în primul rând, romanul „Numele trandafirului” și nu neapărat conceptul de postmodernism/literatura postmodernă). În scurta secvență în care tratează explicit/exclusiv despre postmodernism, Eco, de asemenea, apelează în mai multe rânduri la un registru discursiv aparent ludic în care trimiterile istorice/teoretice sunt mai mult orientative decât edificatoare: „Din nefericire «postmodern» este un termen bun à tout faire. […] despre postmodern s-a spus totul încă de la început și anume, chiar în eseuri ca «Literatura epuizării» a lui John Barth , din 1967 […] Fiedler provoacă, firește. Laudă «Ultimul mohican», proza de aventuri, romanul Gothic, mărunțișuri disprețuite de critici și care au știut să creeze mituri și să populeze imaginația nu numai a unei generații. Se întreabă dacă o să mai apară o proză asemănătoare cu vestita «Colibă a unchiului Tom», care să poată fi citită cu aceeași pasiune în bucătărie, în salon, în camera copiilor […]” (în „Secolul 20”, nr. 8-9-10, 1893, pp. 102-104).

Desigur, nu toți autorii români care participă la acest dosar se rezumă la cele câteva referințe occidentale semnalate mai sus. Chiar dacă cei mai mulți discută ideile lui Eco din „Marginalii (…)”, întâlnim și cazuri ale unor autori care apelează la trimiteri bibliografice occidentale mai diversificate (articolele semnate de Monica Spiridon, Dan Ion Nasta sau Ion Lucăcel fiind foarte interesante din acest punct de vedere). De asemenea, unii autori apelează la bibliografia românească dezvoltând (mai) vechile teorii despre artă/estetică/paradigme culturale într-o direcție relevantă paradigmei postmoderne. Există, în fine, cazuri de critici care evită trimiterile bibliografice într-o încercare de a schița (aparent intuitiv) câteva trăsături definitorii ale noii paradigme postmoderne.

În ceea ce privește interviurile reproduse în cadrul acestui dosar, semnalez faptul că opiniile celor doi poeți intervievați sunt mai degrabă reticente în raport cu postmodernismul, aceștia evitând, pe cât posibil, formulările teoretice. Ștefan Aug. Doinaș, spre exemplu, afirmă: „Postmodernismul nu mai e, de câteva decenii, o simplă modă, ci reprezintă ceva esențial în cultura noastră și a Europei. Dar e foarte greu deocamdată să definești această «esență istorică» a lui. Eu nu mă simt în stare”. De asemenea, Marin Sorescu pare să opteze pentru o distanțare față de postmodernism, acuzând caracterul aparent formal/artificial al conceptului: „Este la modă «postmodernismul», într-adevăr. Vocabula. Literatura nu se simte obligată întotdeauna să țină pasul cu teoriile. Există graba unor exegeți de a clasifica, de a despica, de a propune, de a impune formule. O perioadă mai lungă de pace în Europa și America i-a pus pe teoreticieni în imposibilitatea de a face împărțiri, delimitări… S-a inventat Postmodernismul”.

Desigur, interviurile au contribuit mai puțin la popularitatea imensă pe care a câștigat-o acest număr special al „Caietelor critice” în anii următori. Eseurile traduse în finalul dosarului au reprezentat, în mod cert, un import bibliografic important în contextul acelor vremuri, o dovadă a acestui fapt fiind inclusiv faptul că textele românești din dosar se vor revendica în unele cazuri de la aceste eseuri. Însă cea mai importantă contribuție în cadrul revistei rămâne acea secvență a teoretizărilor românești despre postmodernism, mai ales pentru că avem de-a face aici cu o adaptare a discursului teoretic românesc la unul dintre subiectele centrale ale culturii occidentale. După cum am spus, impactul pe care l-au avut aceste texte în teoria românească despre postmodernism s-a dovedit a fi unul imens, în ziua de azi acest număr al revistei „Caiete critice” fiind considerat drept începutul dezbaterii teoretice a conceptului de postmodernism în cultura română.

Majoritatea textelor românești din dosarul ”Caietelor critice” au în comun două idei centrale (destul de simple), iar aceste idei vor fi dezvoltate în moduri foarte diferite de la un text la altul: 1) a defini conceptul de postmodernism implică mari dificultăți teoretice (în mod evident această idee se datorează și contextului politic dificil din România acelor vremuri); 2) postmodernismul este curentul artistic care urmează modernismului, depășindu-l sau integrându-l (vorbim, în acest caz, de o explicație terminologică/etimologică; chiar și în mod intuitiv este uşor de presupus faptul că post-modernismul este o formă de distanțare de estetica modernistă).

Primul articol din dosar (articolul-program) oferă, în acest sens, o foarte bună exemplificare a situației culturale/teoretice în care se afla România anului 1986 în raport cu conceptul de postmodernism. Sunt de-a dreptul simptomatice observațiile teoretice pe care autorul, Eugen Simion, le face în acest caz, iar o privire mai atentă asupra articolului său poate fi mai mult decât edificatoare.

Așadar, articolul lui Simion, „Un concept care își caută sensurile”, sugerează încă din titlu caracterul fragil al unei posibile definiții a postmodernismului, iar primele fraze propun o redefinire a conceptului de modernism cu scopul unei mai bune contextualizări a postmodernismului: „Orice discuție despre postmodernism presupune o redefinire a câmpului modernității și a miturilor sale. O sensibilitate nouă în artă înseamnă, implicit, o tehnică și o gândire nouă” („Un concept care își caută sensurile”, în „Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, p. 5). Strategia lui Simion se bazează aici pe un principiu foarte logic: dacă postmodernismul este o continuare/ o depășire a paradigmei moderne, atunci definirea sa ar putea pleca tocmai de acolo de unde modernismul se încheie. Însă, a (re)stabili anumite repere solide ale modernismului se dovedește a fi o încercare la fel de dificilă. Practic, una dintre concluziile la are ajunge criticul este aceea că inclusiv modernismul este un concept instabil: „

știm, așadar, doar cu aproximație când începe epoca modernă, știm și mai puțin când se încheie ea. Într-un anumit sens, ea continuă și azi […] Dar este corect, întrebam la început, să gândim și să judecăm «modernitatea» ca un spațiu unitar, determinabil? Bunul simț ne spune că lumea modernității este vastă și stilurile, direcțiile, formele ei sunt de cuprins într-o formulă”.

Astfel, fragilitatea conceptului de modernism generează implicit o fragilitate a conceptului de postmodernism, cel puțin în condițiile în care cele două sunt definite printr-o raportare unul la celălalt. În plus, atât reperele istorice cât și cele estetice se dovedesc a fi neclare pentru stabilirea unor puncte în care modernismul „se încheie”, iar postmodernismul „începe”. Conștient de această dificultate teoretică, Simion reușește totuși să identifice anumite nuanțe care pot diferenția minimal cele două paradigme. Este vorba, așa cum vor observa și alți teoreticieni români prezenți în dosar, de ironie. E drept, și estetica modernă implică adesea mecanisme ironice, însă în postmodernism, observă Simion, prin ironie sunt subminate tocmai mijloacele de expresie moderniste. Din acest punct de vedere, ironizarea artistică a mecanismelor moderne poate corespunde unei atitudini postmoderne. Criticul invocă aici mai multe nume de scriitori români care, printr-o distanțare ironică de mecanismele moderniste, dar și printr-o recuperare a unei sensibilități la care modernismul renunțase, reușesc să dea dovadă de o conștiință a propriei postmodernității: Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Ioan Groșan ș.a. Tot în încercarea de a stabili repere specifice exclusiv postmodernismului, Simion apelează la ideile lui Guy Scarpetta invocând cele patru categorii de elemente ale „noii ere a barocului”: 1) impuritatea/fuziunea artelor; 2) reciclaj/rescriere/recuperarea trecutului; 3) „tratarea răului prin rău” (coruperea Kitschului); 4) artificialitatea. Avem de-a face însă doar o cu invocare a acestor criterii, ele fiind mai degrabă orientative în economia articolului. De asemenea, în încheiere, criticul vorbește despre o altă posibilă caracteristică a postmodernismului, și anume întoarcerea autorului în text, însă fără a dezvolta această idee, care, de altfel, va fi una intens problematizată în dezbaterile ulterioare privind postmodernismul. Există în acest scurt paragraf o foarte interesantă comparație (care trimite, de fapt, tot la studiile lui Guy Scarpetta) între prezența în text a autorului și o eventuală „revenire a refulatului”, însă eventualele consecințe estetice ale unei asemenea reveniri sunt catalogate drept „o temă pentru o altă discuție”.

Trecerea în revistă a unor repere centrale ale modernismului, schițarea unor nuanțe estetice specific postmoderne, comparații între viziunile mai multor scriitori care țin de poetici diferite sunt câteva dintre direcțiile spre care se îndreptă demonstrația lui Simion. Cu toate acestea, putem admite faptul ca miza centrală a articolului este aceea a sublinia dificultatea conceptuală a postmodernismului, așa cum, de altfel, sugerează și titlul. Din acest punct de vedere, probabil că cel mai interesant aspect îl întâlnim în ultimul paragraf: „O nouă viziune a barocului? (Scarpetta). «O literatură a liniștii»? (John Barth). O viziune a apocalipsului? (Graff). O nouă formă de manierism? (Eco). Tendința «indetermanenței»? (Hassan). Un paradox al viitorului anterior? (Lyotard). Postmodernismul îmi pare mai ales promisiunea de a recupera în sfera artei ceea ce spiritul modern agresiv a exclus, exilat…”. Înainte de toate, aș sublinia aici numele teoreticienilor invocați de Simion pentru că, așa cum am arătat și mai sus, vorbim despre celebrele și puținele referințe teoretice disponibile în anii ’80: Scarpetta, Barth, Graff, Hassan și Lyotard sunt prezenți în același număr al „Caietelor critice” în traducere românească, iar „Marginaliile” lui Eco traduse în 1983, așa cum sugera și Lefter, au constituit (cel puțin până la apariția acestui număr al „Caietelor critice”) referința bibliografică principală în raport cu subiectul postmodernism în cultura Română.

Prin cele șase întrebări retorice Simion sugerează faptul că o definiție a postmodernismului poate părea de-a dreptul imposibilă, în condițiile în care opiniile celor citați sunt de-a dreptul divergente, acoperind spații estetice dintre cele mai diferite. Pentru critic, care adaugă o definiție proprie pe lângă cele șase „canonice”, postmodernismul ar fi, în primul rând, „o promisiune”, îndeplinirea sa ținând de viitor. Desigur, o astfel de formulare pare adecvată, în condițiile în care România anilor ’80 abia se familiariza cu postmodernismul, în timp ce autorii citați de Simion problematizau conceptul din interiorul unor culturi în acesta fusese deja masiv asimilat.

După cum am spus, ideea conform căreia postmodernismul este, înainte de toate, un conceptul dificil de clarificat teoretic apare semnalată nu doar la Simion, ci în majoritatea contribuțiilor românești din acest dosar. Livius Ciocârlie, spre exemplu, în articolul intitulat „Presupuneri despre postmodernism”, afirma: „îmi intitulez intervenția «presupuneri» dintr-o prudență nativă dar și deoarece postmodernismul, dacă există, este un fenomen contemporan și a încerca să definești prezentul este totdeauna imprudent” („Presupuneri despre postmodernism”, în „Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, p. 13). O idee similară întâlnim și în cazul lui Nicolae Manolescu: „în momentul de față, confuzia continuă să fie destul de mare în privința postmodernismului și există cam tot atâtea păreri câte capete și-au pus la contribuție materia cenușie […] nu mă simt în stare să discut problema în ansamblul ei și nici exhaustiv” („Poeții pereche” în „Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, p. 52). Desigur, exemplele pot continua în acest sens, în condițiile în care, lansarea dezbaterii despre postmodernism în cultura română nici nu putea începe de la alte premise.

Ceea ce e interesant de observat aici e faptul că dosarul „Caietelor critice” se dovedește a fi o foarte ofertantă lectură chiar și pentru cititorul de astăzi. Deși trăim într-o epocă în care, cel puțin teoretic, conceptul de postmodernism a fost clarificat, nelămuririle teoreticienilor din anii ’80, surprinzător, încă par extrem de actuale. Iată, spre exemplu, ce observa Ovid. S. Crohmălniceanu în articolul său: „Un lucru frapează în ceea ce se spune azi despre postmodernism, pe lângă natura flagrant contradictorie a particularităților care îi sunt atribuite (e monstrul din Loch Ness al criticii contemporane, tot mai mulți inși declară că l-au văzut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui înfățișări descripții absolut diferite). […] Postmodernismul, cât merită realmente un asemenea nume, e o revoltă tacită împotriva acestei vastei plictiseli” („Postmodernism; ce se spune și ce nu”, în „Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, pp. 10-11). O idee similară apare și la Mircea Mihăieș care vorbește despre „un termen ambiguu, greu de știut când, unde și cum trebuie folosit. Și dacă trebuie folosit” („Mai-mult-ca-modernismul”, în „Caiete critice”, nr. 1-2, 1986, p. 115). În fine, exemplele pot continua, ele sugerând, deopotrivă, specificul epocii respective dar, paradoxal, și caracterul atemporal al fenomenului postmodern.

Importanța teoretică a respectivului număr special din „Caiete critice” este una majoră în cultură română, iar numeroasele trimiteri care se fac la acest dosar în anii următori (inclusiv după Revoluție, când încep să apară traduceri din bibliografia occidentală de specialitate) sunt o dovadă clară a acestui lucru, cu toate că nu avem de-a face cu o clarificare propriu-zisă a conceptului de postmodernism ci, mai degrabă, cu o familiarizare/problematizare a termenului. Pe de altă parte, așa cum am încercat să subliniez și în acest text, dosarul „Caietelor critice” constituie și o foarte solidă mărturie istorică despre situația dificilă a teoriei literare românești din anii comunismului: discutând un concept de maximă noutate la acea vreme în cultura română, apelând la o bibliografie minimală (singura disponibilă), teoreticienii români realizează un exercițiu foarte echilibrat de analiză, construcție teoretică și, nu în ultimul rând, intuiție.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.