Babel Reloaded – Problema scriitorilor bilingvi
Adrian G. Matus
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (554) 15 decembrie 2016
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2016/12/sumar-nr-10-2016/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_554_web.pdf
Istoria literară a fost dintotdeauna martoră la scriitori care au fost crescuți în mai multe limbi. Problema, atât teoretică, cât și practică, se complică tot mai mult astăzi, când asistăm la o dispersie și un melanj tot mai mare al culturilor. E evident faptul că diverse direcții, de la literatura comparată (de pildă, cea a lui Paul van Tieghem) până la postcolonialism, au încercat să lămurească această temă, dar nu de puține ori s-au lovit de varii neajunsuri. Această problemă a fost deseori menționată, dar o conceptualizare temeinică este foarte dificil de realizat, după cum vom vedea printr-o sumară parcurgere a câtorva teorii. În plus, „instabilitatea teoretică” a scriitorului poate fi demonstrată și de cazul lui Elif Shafak.
Scurt istoric
Martin Heidegger, pornind de la ideea lui Hölderlin referitoare la locuire (faimoasa interpretare a „dichterisch wohnet/ der Mensch auf dieser Erde”) consideră că locul cel mai intim pentru Dasein, pentru identitatea umană este însuși limbajul (Martin Heidegger, „Vorträge und Aufsätze”, 1936-1953, ed. F.-W. von Herrmann, 2000). O chestiune a rămas, pe de altă parte, nelămurită în acest sistem teoretic: ce ne facem cu scriitorii care scriu într-o limbă și vorbesc alta? Unde îl includem, în acest sistem, pe Nabokov, de pildă? Oare Kerouac, care până la vârsta de șapte ani nu a vorbit decât limba franceză, este diferit, din punct de vedere lingvistic, de confrații lui din generația Beat, precum Burroughs, care vorbeau doar engleza? Acest argument a fost deseori utilizat pentru a explica modalitatea prin care un act artist se naște și care îi sunt fundamentele ontologice. Ulterior, dintr-o total altă direcție, lingvistica lămurește și nuanțează această problemă, prin ipoteza Sapir-Wharf. Un moment de referință este și cartea lui Deleuze și Félix Guattari (Gilles Deleuze, Félix Guattari, „Kafka. Pour une littérature mineure”, Les éditions de Minuit, 1975), dar dincolo de teoreticienii parizieni, și alții și-au manifestat interesul, oarecum independent de ei (cazul lui Wolfgang Iser, de pildă). Trebuie să precizăm că nu doar filologii sau comparatiștii au fost curioși de această temă. Din contră, antropologi precum Franz Boas sau Clifford Geertz și-au oferit, venind din propria zonă de expertiză, opinia referitoare la acest fenomen.
Încet, începe să se contureze o altă argumentație, puțin mai tehnică de această dată. Venind din zona neuroștiințelor, cercetători sau clustere științifice încep să explice cum creierul funcționează diferit în procesarea lingvistică a oamenilor bilingvi. Un exemplu ce merită menționat este volumul colectiv coordonat de John W. Schwieter, în care se explică cum structura creierului poate fi (desigur, într-un mod foarte fin) influențată de cultura și limba în care poetul sau prozatorul scriu (John W. Schwieter, „The Cambridge Handbook of Bilingual Processing”, Cambridge University Press, 2015). Apare totuși o problemă și de această parte. Dat fiind faptul că neuroștiințele încearcă, de cele mai multe ori, să includă o sferă cât mai mare de subiecți, există puține studii efective asupra scriitorilor bilingvi, care să explice punctual care este diferența între aceştia şi un scriitor care vorbește o limbă și scrie în alta.
„Paritatea egală” şi noul metisaj
Totuși, ne este utilă o distincție destul de larg răspândită în cadrul științelor cognitive. În momentul în care se vorbește despre problema bilingvismului, există o ierarhie în funcție de momentul de învățare al celor două limbi. În primul rând, există bilingvismul compus (sau mixt), al celor care învață de mici acele două limbi în același timp și context sau bilingvismul coordonat, prezent la cei care învață limbile în medii separate. Marea majoritate practică bilingvismul subordonat, în care cei care învață a doua, a treia limbă doar după ce au bazele de reprezentare (sau conceptual) deja formate în prima limbă.
Astfel, pe baza acestei ierarhii, lucrurile se lămuresc puțin mai mult. Există puțini scriitori care stăpânesc de mici și învață două limbi în același timp și context, la o „paritate egală”. Conrad învață engleza după mult timp, Kerouac pare mai degrabă un bilingv subordonat decât un bilingv compus. Astăzi în schimb, lumea devine mult mai conectată și circulă cu mult mai multă ușurință. Apar familii mixte, clivaje și ciocniri între civilizații, nu doar precum în trecut, în câteva zone de contact ca Alsacia, Transilvania, Ucraina, Pakistan (în termenii lui Huntington), ci și în marile capitale, în orașele mari. Din august 2015, criza siriană a stârnit din nou poziții pe această temă. Dezbaterea referitoare la imigranți a readus pe masă această chestiune pe care mai toate capitalele o au: metisajul dintre culturi. Un interesant caz ce mizează pe această temă este Elif Shafak. Pe lângă un feminism temperat și bine argumentat, ea își explică deseori în scrierile sale poziția sa lingvistică aparte. Ea se naște în Strasbourg, în 1971, într-o familie kurdă ce scrie în limba turcă. Biografia ei trădează un lucru: față de alți scriitori din marea diasporă kurdă, ea face parte dintr-o familie de diplomați. Astfel, ea călătorește de multe ori în Spania, Franța și apoi revine în Turcia.
Limba în mediul privat şi limba de protocol
De ce e important detaliul biografic? Față de alți scriitori turci bilingvi, ea nu trăiește într-o singură țară pentru mult timp, iar raportul ei cu/ împotriva Statului este mult mai difuz. Este cunoscut faptul că scriitorii unei „literaturi minore” au deseori o poziție foarte explicită împotriva Statului. Rațiunile sunt multiple: adaptarea greoaie și dificultatea de a comunica în noua limbă. Pe de altă parte, datorită contactului recurent cu Turcia, ea nu idealizează într-atât de mult spațiul de origine. Țara de întoarcere nu este neapărat Heimatland, deoarece și acolo este considerată a fi oarecum o minoritară, aparținând etniei kurde. Astfel, Elif Șafak își construiește poetica în jurul metaforei compasului, după cum declară într-un interviu: cu un capăt al acestuia înfipt în cultura turcă, de care nu se dezice și pe care o cunoaște formidabil, iar cu partea mobilă, descrie diferite cercuri în tot felul de zone în care călătorește: Franța, Anglia sau Statele Unite ale Americii. Primele ei cărți au fost scrise în limba turcă („Kem Gözlere Anadolu”, 1994; „Bit Palas”, 2002), iar recunoașterea internațională a primit-o în momentul în care a început să-și scrie romanele în limba engleză.
În romanul „Onoare”, de pildă, vorbește despre clivajul Est-Vest într-unul dintre cele mai controversate puncte: răzbunarea pentru onoare, crima pentru adulter. Șocul cultural este puternic, este descris cu multă minuțiozitate și se oprește foarte mult asupra detaliilor psihologice pentru a explica de ce un băiat născut în Londra ajunge să ucidă în numele unei credințe pe care o cunoaște în mod difuz. În contextul atentatelor recente, o astfel de explicație este mult mai complexă față de stigmatizarea mediatică a Islamului ca fiind „religie a războiului” (a se vedea de pildă Alain Finkielkraut). În acest roman, limba turcă și kurdă sunt deseori utilizate pentru a comunica secrete. Limba engleză este destinată vieții publice, iar limba turcă și kurdă, pentru cea privată: „Jamila și Yunus, încântați unul de compania celuilalt. Ea a încercat să-i vorbească în kurdă și a fost dezamăgită ă nu pricepea nimic. Cum amândoi abia rupeau câteva boabe de turcă, au vorbit foarte puțin și s-au ținut doar bucuroși de mână” (Elif Shafak, „Onoare”, Editura Polirom, Iași, 2013, p. 351).
Fragmentul ne devoalează și ce se întâmplă în absența acestuia: doar limbajul corporal mai poate, greoi, să susțină comunicarea.
Vedem cum scriitorii bilingvi sunt o rară specie pe care cu greu o putem include într-o anume categorisire. Literatura comparată îi menționează în mai toate congresele („ACLA Reports”), dar ezită să traseze clare distincții. Un posibil punct de pornire transnațional ar putea fi momentul de învățare a limbii, deși și în acest caz există numeroase limite. Cu alte cuvinte, pentru moment, această „metodă” nu poate fi decât un instrument adiacent în hermeneutica textului. Totuși, este de ținut cont de limba de origine a textului pentru că apar referințe stilistice, construcții textuale care sunt străine de limba scrierii și apar doar în limba maternă.