Carmen Corbu:
Proiectul „Arta Gratis” – o pagină Facebook cu acelaşi titlu – pare să îşi fi asumat ambalarea şi etichetarea unor imagini care surprind expresivităţi efemere. Nu ne invită la faţa locului într-un performance care ar primi mai multă credibilitate, ci le fotografiază şi le postează on-line. Sunt imagini ale oraşului: ziduri de clădiri, cabine telefonice, obiecte abandonate pe stradă, toate rezultat al improvizaţiei sau al combinaţiei între acţiunea omului şi cea a naturii.
Elefanţii pictează dacă sunt dresaţi, la fel şi ploaia, îngheţul, rugina sau mucegaiul, dacă sunt lăsate de capul lor. Acestea sunt accidente şi nu sunt artă pentru că le lipseşte intenţionalitatea.
Când se întâmplă intenţionalitatea?
Atunci când apare instituţia artistică, spun teoreticienii, oamenii care s-au ocupat serios de lucrul acesta. Până atunci, avem întâmplare, hazard, fragment de natură. Capturat şi izolat, hazardul primeşte un sens cultural prin asumarea unei instituţionalităţi aplicate lui. Andrei Cornea o spune foarte frumos atunci când afirmă că e o mare diferenţă între fragmentul de natură aflat în natură şi acelaşi fragment de natură ambalat în instituţia cărţii, a operei de artă plastică. „Cum ştim că un băiat şi o fată care se sărută nu joacă teatru? Foarte simplu: fiindcă se sărută în staţia de autobuz, şi nu pe scena unui teatru! În primul caz e un fragment de viaţă spontană; în al doilea caz e vorba, poate, despre Romeo şi Julieta. Strict formal, diferenţa poate fi minimă (mai ales într-o montare modernă a piesei). Diferenţa autentică, culturală, nu este, deci, cea formală şi ea este dată, aşadar, de intenţionalitatea manifestă în instituţia artistică”.
Ambalarea. Cine şi cum?
De exemplu, Duchamp. A rămas stabilit că vasul său de toaletă este o operă de artă, întrucât artistul i-a ataşat un program. Dincolo de caracterul programului şi de ideologia lui Duchamp, a fost consacrată ideea că expunerea etichetată în vederea exerciţiului estetic al privitorului este intenţionalitatea care alungă întâmplarea şi instituie voinţa şi afirmarea. Duchamp, oricum, era cine era şi avea, în plus, un program contestatar, care a slujit perfect ideii. Primim mereu mesaje, dar mesajele negative sunt întotdeauna mai tari decât mesajele pozitive, care, de regulă, rămân slabe şi rar le ascultă cineva. Şi, totuşi, ce facem, dacă nu suntem Duchamp, cu mesajele slabe pe care dorim să le transmitem, doar aşa… să nu se piardă ideea? Presupunând că merg pe o stradă şi văd o poartă de fier, pe care atârnă un afiş şi în care ploaia, rugina şi soarele au săpat până au scos un expresionism abstract de toată măreţia, voi vrea să arăt şi altora acest fragment de întâmplare şi să le provoc o contemplaţie estetică. Cei mai mulţi se vor uita neîncrezători, convinşi că e pierdere de timp. Dar dacă pe strada mea sunt mai multe astfel de întâmplări? Poate ar trebui să imprim nişte etichete şi să îmi invit cunoscuţii să le vadă. Voi scrie pe etichete „Neo-rococo”, sau „á la maniere de Ţuculescu”, sau „Compoziţie geometrică”. Se cheamă că am instituţionalizat şi vizitatorii vor fi mai deschişi?
Un cod de bare pentru sens?
Poate. Inclus în comentariul cultural. Proiectul „Arta Gratis” – o pagină Facebook cu acelaşi titlu – pare să îşi fi asumat ambalarea şi etichetarea unor imagini care surprind expresivităţi efemere. Nu ne invită la faţa locului într-un performance care ar primi mai multă credibilitate, ci le fotografiază şi le postează on-line. Sunt imagini ale oraşului: ziduri de clădiri, cabine telefonice, obiecte abandonate pe stradă, toate rezultat al improvizaţiei sau al combinaţiei între acţiunea omului şi cea a naturii. Din declaraţia-program se reţine că: 1. „Proiectul Arta Gratis aduce la un loc obiecte care, independent de o intenţie a unui autor cunoscut, au căpătat calităţi estetice şi artistice” şi 2. „Intenţia proiectului rămâne aceea de a semnala un tip de expresivitate născut prin lărgirea câmpului de percepţie a esteticului, ieşind din spaţiul expoziţional sau muzeal în spaţiul viu, cotidian, dar păstrând disponibilitatea de identificare a valorii artistice”. Plus, ca răspuns la unele comentarii ale privitorilor, dezicerea de orice caracter militant în perspectivă civic-edilitară şi separarea abordării estetice de cea etică. La mijloc fiind fotografia, discuţia se complică puţin şi e dificil să nu te întrebi care este propunerea: întâmplarea însăşi sau imaginea fotografică a ei? Cât de cât lămuritor ar fi comentariul ataşat unei fotografii în care o bordură mare însoţeşte o bordură mică: „Dacă ar fi să-i găsesc un nume acestui aranjament, acesta ar fi «Maternitate», dar asta ar limita câmpul de lectură al privitorului”. Aranjamentul, nu fotografia, este propunerea primară.
