Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 2 (558), 12 ianuarie 2017
În căutarea identităţii
Rodica Grigore
Emmanuelle Pagano, „Adolescenţii troglodiţi”, Traducere de Daria Bârsan, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2015
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-2-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_2_558ePaper.pdf
Adèle a fost, cu ani în urmă, băiat. Un băiat care, la un moment dat, devine femeie. După care, se întoarce în localitatea natală din munţi, sub altă identitate, schimbându-şi prenumele; şi sexul.
O veche poveste…
Apoi, Adèle conduce în fiecare dimineaţă microbuzul şcolar în care călătoresc şaisprezece copii faţă de care ajunge să simtă o dragoste de-a dreptul maternă. În ciuda acestei stări de (cel puţin aparentă) stabilitate şi mulţumire, o macină neliniştea că, într-o bună zi, minciuna pe care şi-a întemeiat noua existenţă va fi descoperită. Căci tânăra singuratică, venită parcă de nicăieri în acea zonă îndepărtată, nu a spus nimănui cine e cu adevărat, din simplul (sau foarte complicatul…) motiv că nimeni nu o întrebase, nimeni nerecunoscând-o.
Acestea sunt elementele esenţiale pe baza cărora e construit romanul scriitoarei franceze Emmanuelle Pagano, „Adolescenţii troglodiţi” („Les adolescents troglodyts”, 2007), publicat în limba română la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca (colecţia „Literatura europeană contemporană”), în traducerea semnată de Daria Bârsan. Iar ceea ce dă senzaţia că ar putea să se transforme în simplă relatare a unui fapt şocant (operaţia de schimbare de sex prin care trece un tânăr care, simţindu-se lipsit de atributele masculinităţii încă din copilărie, decide finalmente să devină femeie) reprezintă punctul de plecare de care se foloseşte Pagano pentru a pune în faţa cititorului, dincolo de subiectul ca atare, o profundă şi sensibilă meditaţie cu privire la sensurile identităţii, la regăsirea şi afirmare de sine.
Interesant este că romanciera franceză nu e nicidecum prima care urmează acest drum. Se ştie că, în Cartea a noua a „Metamorfozelor” lui Ovidiu, printre alte istorii ale unor nemaipomenite transformări, este relatată şi povestea lui Iphis şi a iubitei sale, Ianthe. Născut într-o familie care îşi dorea un băiat, dar fiind, spre dezamăgirea mamei, fată, Iphis este cruţată doar datorită iniţiativei mamei sale de a o creşte ca pe un băiat, căci băiat va fi considerată de către toţi cei din jur – pentru un timp.
În plus, oricât de surprinzător ar putea să pară acest lucru, istoria unei apropieri aparent imposibile între două fiinţe de acelaşi sex apare şi în centrul unui alt roman contemporan, „Fata întâlneşte băiatul”, al lui Ali Smith, publicat în anul 2007, în cadrul programului demarat de Editura Canongate, având ca miză readucerea în actualitate a unor figuri ori situaţii mitice. Iar dacă, la început, iniţiativa aceasta a părut doar un soi de subiect al unui program de „Creative Writing”, s-a dovedit, după apariţia câtorva titluri viabile din punct de vedere artistic, că istoriile mitice pot fi transpuse pe deplin în literatura zilelor noastre. Căci, dacă Ali Smith a ales povestea lui Iphis şi a lui Ianthe, Jeanette Winterson a actualizat istoria lui Atlas (în „Weight”), iar Margaret Atwood pe aceea a afecţiunii dintre Penelopa şi Ulise (în „Penelopiada”).
Tentația (auto)ficțiunii
În această orientare se înscrie şi Emmanuelle Pagano care, chiar fără a evidenţia vreun substrat mitic ori mitizant şi fără a face parte din grupul de scriitori implicaţi în proiecte literare de amploare, dă glas unor preocupări asemănătoare. Istoria lui Adèle din „Adolescenţii troglodiţi” este, cumva, inversul celei din „Metamorfozele” lui Ovidiu, atâta doar că locul intervenţiei divine este luat de cel al intervenţiei chirurgicale, totul trimiţând, însă, şi la naraţiunile experimentale ale lui Jeanette Winterson, mai cu seamă la romanul „Sexul cireşilor” (1989).
Născută în anul 1969 şi afirmată iniţial ca specialistă în domeniul cinematografiei şi al artelor plastice, Pagano se impune şi în peisajul prozei franceze contemporane, romanul de faţă fiind, de altfel, încununat cu Marele Premiu pentru Literatură al Uniunii Europene, în anul 2009. Dar nici alte creaţii ale sale, numite uneori de către exegeţi „autoficţiuni”, datorită influenţei pe care o exercită de fiecare dată biografia autoarei asupra textelor publicate, nu trebuie pierdute din vedere; căci, de la „Pour être chez moi” (2002) sau „Pas devant les gens” (2004) şi până la „Les mains gamines” (2008) ori „L’absence d’oiseaux d’eau” (2010), autoarea dezvoltă teme înrudite şi care spun mult şi multe despre condiţia umană a zilelor noastre.
În „Adolescenţii troglodiţi”, pornind de la pretextul oferit de un subiect la modă, Emmanuelle Pagano reuşeşte să nu devină nicio clipă simplă militantă pentru drepturile femeilor ori ale vreunei minorităţi, şi nici să transforme textul cărţii în manifest ori scriere cu teză. În schimb, ea construieşte, cu nerv şi cu o bună stăpânire a mijloacelor narative, povestea asumării noii identităţi de către Adèle, inedita protagonistă care se ascunde de toţi, neştiind cum să explice celorlalţi ceea ce fusese greu să-şi explice sieşi.
Dincolo de mască
Structurat în capitole ce poartă, în locul unor titluri ca atare câteva date calendaristice ce marchează evoluţia existenţei protagonistei, structurată în funcţie de momentul începerii şcolii (1 septembrie) şi de ritmurile vieţii elevilor pe care-i transportă zi de zi, romanul îmbină tehnica unei naraţiuni la persoana întâi cu aceea a punctului de vedere, vocea narativă dând câteodată senzaţia că cedează locul alteia sau altora, astfel încât cititorul să poată avea în faţă, alternativ, atitudinea lui Adèle sau a adolescenţilor atât de importanţi în desfăşurarea acţiunii – căci ei vor fi cei în faţa cărora, într-o noapte geroasă, cad toate măştile şi se spun toate adevărurile. Cartea rămâne fermecătoare, poate mai ales prin atmosfera pe care o creează Pagano, dar şi prin suspansul pe care-l menţine până la sfârşit, cu toate că, uneori, „Adolescenţii troglodiţi” nu scapă de accente uşor didacticiste.
Dar romanul rezistă cu adevărat, nu atât prin tema voit şocantă, cât mai ales prin subtila poezie a atmosferei pe care Emmanuelle Pagano o aduce mereu în subtext – ca pentru a ne face să nu uităm că, în fond, astfel de întâmplări, chiar dacă privite întotdeauna cu rezervă de ceilalţi, sunt profund (şi general) umane. Cu numeroase trimiteri menite să amintească în permanenţă cititorului că are în faţă o creaţie a începutului de mileniu, „Adolescenţii troglodiţi” se dovedeşte a fi un text profund actual, nu neapărat ceea ce am putea numi „marele roman al epocii noastre”, dar, cu siguranţă, o carte vie şi foarte bine scrisă.