Singur pe lume, cu telefonul mobil, eseu de Monica Săvulescu Voudouri

CULTURĂ ŞI SOCIETATE

Rubrica ROMÂNIA DIN DIASPORA

Singur pe lume, cu telefonul mobil

Monica Săvulescu Voudouri

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf

E un frig cu draci, simt că nu-mi mai pot continua drumul fără să intru undeva să mă încălzesc. Deschid uşa unei cafenele. E plină ochi. Cu greu găsesc un loc la o masă. Afară răbufneşte furtuna, un vânt puternic, amestecat cu fulgi de gheaţă, care anunţă că va trebui să ne adăpostim mai mult decât ne propusesem. Aşa că îmi scot o carte.

La masa din faţa mea sunt aşezaţi un tânăr şi o tânără. Din nu ştiu ce semne particulare, intuiesc că sunt pereche. O anumită familiaritate în gesturi, o linişte în comunicare. Comunicare? Fiecare ţine în mână un telefon mobil. Nu vorbesc unul cu altul. Fac gesturile clasice, schimbă imagini pe ecranul aparatului. Din când în când zâmbesc, nu unul la altul, doamne fereşte, ci fiecare cu sine. Din când în când se încruntă, nu unul la altul, doamne fereşte, ci fiecare pentru sine, nemulţumit de ceva, dar fără să comunice de ce anume.

Mie îmi plac tinerii. Știu că lumea e a lor şi, simpatizându-i, am senzaţia că-mi prelungesc viaţa, că mă insinuez într-un viitor care nu-mi aparţine. Tinerii din faţa mea sunt frumoşi. Fata e plină de feminitate, băiatul e bărbat. Sunt dintre cei pe care îmi place să-i văd sărutându-se pe străzi, bucurându-mă de toate semnele de normalitate pe care specia încă ni le oferă. Aşa că m-aş aştepta să-i văd privindu-se galeş, strălucindu-le ochii, spunându-şi cuvinte calde. De privit nu se privesc însă, doamne fereşte. Privesc doar la drăcia aceea pe care o ţin în mână. De vorbit nu-şi vorbesc, doamne fereşte, fiecare e pe programul lui.

De câte ori întorc câte o pagină, trag cu ochiul la ei. Nimic. Ei nu văd şi nu aud pe nimeni. Ei nu se văd şi nu se aud unul pe altul, la cea mai frumoasă vârstă pe care i-o dă omului Dumnezeu, la cea mai înflăcărată perioadă din viaţă. Ei sunt rupţi de lume şi de ei înşişi, ei freacă ecranul.

Ecranul, desigur, este omni-potent. Tinerii au făcut ce-au făcut şi au intrat în posesia unor telefoane performante. De altfel, calitatea telefonului a ajuns să fie pentru generaţia lor o problemă de status social. Chiar de la vârstele cele mai fragede. La şcoală, nu poţi să-ţi trimiţi copilul oricum. El trebuie să aibă un mobil ultima marcă, chiar dacă de-abia ştie să scrie şi să citească. Cei cu telefoanele cele mai performante se consideră aparţinând unui club al aleşilor. De vorbit nu prea mai vorbesc însă nici ei între ei, şi când vorbesc de cele mai multe ori discuţia se reduce ca pe ecran, la un „yes” şi la un „no”.

Timpul trece cu greu. Am citit aproape un capitol întreg, ridicând din timp în timp ochii spre ferestrele brumate, să văd dacă a trecut furtuna. Fără să vreau, de fiecare dată, privirea mi se opreşte asupra celor doi tineri de la masa de-alături. Ei i s-a făcut frig, şi a arătat printr-un semn rucsacul lăsat la picioarele lui. El s-a aplecat fără să spună un cuvânt şi fără să slăbească ecranul mobilului şi i-a scos un pulovăr. După care, tot pe muteşte, fata şi l-a pus pe umeri. Iar el a scos şi pentru el un hanorac cu glugă, cu care nu numai că s-a îmbrăcat, dar şi-a tras şi gluga pe cap. Este o modă asta, bag de seamă, ca bărbaţii tineri să umble cu glugile trase până peste sprâncene. Îi văd câteodată aşa şi-n timpul verii, darmite acum, cu viscolul de-afară. Deşi, dacă ne gândim bine, suntem într-o cafenea, nu poate fi vorba de frig. Gluga aceea pe ochi vrea să însemne altceva. Ea semnifică ruperea de lume, izolarea totală. Nimeni să nu mă atingă. Eu sunt destinat trup şi suflet telefonului mobil, primesc mesaje de te miri unde, trimit mesaje fără nici o importanţă în cele patru zări, vă invit să nu mă stânjeniţi, cei de la un pas, cei de-alături.

Ar fi nedrept să spun că în cafeneaua în care număr orele şi dovedesc să citesc o carte de la un capăt la altul, numai cei doi tineri sunt ocupaţi cu telefonul mobil. Ei m-au şocat numai prin faptul că sunt la vârsta la care lipsa de comunicare pare împotriva firii. Dar dacă încerc să cuprind cu privirea şi mesele de alături, aproape la toate, aproape peste tot, oamenii şi-au scos jucăria şi sunt ocupaţi să butoneze ceva, undeva. Unii cu firele atârnate de urechi par că vorbesc singuri. Comunică ei cu cineva, dar nu cu cel pe care îl au în faţă. Un bărbat între două vârste văd că se înverşunează să formeze un număr, o dată şi încă o dată. Murmură ceva, este copleşit, aşteaptă… nimic, probabil că la numărul căutat nu e nimeni. După care, am senzaţia că schimbă adresa, fiindcă îl aud bufnind: „Doamna X, mă scuzaţi că apelez la vecini, dar sun la mama şi nu-mi răspunde. Cum? A căzut în zăpadă? Și de ce dracu nu şi-a luat la ea telefonul mobil?”.