EDITORIAL
Sub zodia identității
George Apostoiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 4 (560), 26 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-4-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_560_4_net.pdf
Rămân în continuare un credincios al ideii că Mica Unire din 24 ianuarie 1859 reprezintă pentru români punctul de miră în construcția identității lor. Marile mișcări din trecut, care adunaseră energiile unui popor risipit, își găseau în actul Unirii, realizat printr-o ingenioasă strategie diplomatică, o primă împlinire. De acum, orizontul începe să-și limpezească mai bine zările. Deși adversitățile nu-i ocoliseră, românii reușiseră să-și păstreze pecetea latină timp de două milenii. La 1 Decembrie 1918 și-au creat statul lor, apoi s-au constituit în națiune. Virtuțile lor l-au făcut pe G.I. Brătianu să-i socotească ,,o enigmă și un miracol istoric”.
O țară definită prin cultură
În vremea creării statelor naționale, naționalismul a fost un răspuns instinctiv, salvator al identității. Ce înțeles dă omul modern culturii naționale? Care este cuprinsul în care aceasta se ivește și se dezvoltă? În iulie 1941, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, G. Călinescu fixa ținutul culturii românești după locul de naștere al scriitorilor și imagina astfel ,,cea mai clară hartă a poporului român. Eminescu în Bucovina, Hasdeu în Basarabia, Bolintineanu în Macedonia, Slavici la granița de vest, Coșbuc și Rebreanu în preajma Năsăudului, Maiorescu și Goga pe lângă Oltul ardelean sunt eternii noștri păzitori ai solului veșnic”.
Un program ministerial
Începând de anul acesta avem un Minister al Culturii și Identității Naționale. Prefer să înțeleg includerea sintagmei ,,identitate națională” în titulatura ministerului ca sugestie pentru o nouă modalitate de abordare a frământărilor, nu puține, nu întotdeauna profitabile, din cultura noastră contemporană. Dacă o astfel de interpretare este corectă, atunci să începem de aici construcția unui nou proiect cultural. Putem începe de la înțelegerea conceptului clasic de cultură națională sau, dacă se va dovedi necesar, de la reformularea acestuia. În ultimele trei decenii, aerul tare al libertății nu ne-a priit întotdeauna. În cultura noastră au apărut dezechilibre ale căror consecințe le suportăm greu. A fost distrusă rețeaua de biblioteci rurale și orășenești, s-a prăbușit cea de difuzare a filmului, au dispărut galerii de artă, edituri, publicații. Noua conducere a Ministerului Culturii propune o direcție ce pare să conducă spre o atenuare a consecințelor acestor erori. Ar fi bine dacă programul ar intra într-o dezbatere publică temeinică, dar îmi imaginez că o astfel de discuție ar aduce în arenă amatori de gâlceavă. Orice se va întâmpla, merită concentrate eforturile pentru înlăturarea arbitrarului în guvernarea culturii. Administrarea acesteia presupune nu doar investiții, ci și limpezirea opțiunilor.
Identitatea, inclusiv cea națională, se lasă greu încorsetată în planuri de guvernare, este drept, dar un Minister al Culturii are responsabilitatea direcției bune. Orgoliul originalității nu trebuie să sacrifice reușitele din trecut. Din trecut, avem multe de învățat în privința ridicării autorității decizionale a Comisiei Monumentelor (Iorga, Pârvan, Daicoviciu, Giurescu), studiului evoluției mentalităților și tradițiilor sociale (școala lui Dimitrie Gusti), grijii pentru depistarea valorilor autentice ale literaturii române (editura Fundației Regale condusă de Al. Rosetti), pentru formarea intelectualilor în străinătate (inițiativele legislative ale lui Iorga pentru crearea Accademiei di Romania – Roma sau a École roumaine de Fontenay aux Roses – Paris).
Proiecte
Cum gospodarului îi stă gândul la treabă, Ministerul Culturii și Identității Naționale a aprobat deja zece proiecte ce vor fi plasate în cadrul Zilelor Culturii Naționale. Iată câteva: „Gala muzicilor tradiționale”, ,,Carte și cultură națională. Cele mai frumoase cărți din România”, ,,Ion Mincu – reper în arhitectura românească”. De aceste proiecte se vor ocupa Asociația PostModernism Museum, Uniunea de creație interpretativă a muzicienilor din România, Asociația Euro Culturart. Le amintesc pentru a atrage atenția că, cel puțin după titulatură, acestea par să fie slujite de protagoniști ai modernității. Ceea ce este mai mult decât lăudabil. Mi-a ridicat, însă, unele semne de întrebare proiectul unei Asociații care își propune un ,,eveniment” teatral cu ,,Povești corozive după Ion Creangă”. Anticipat, este delicat să ne îndoim de factura unui spectacol care își propune să exploateze hazul humuleșteanului. Trecutul, însă, ne-a oferit surprize. Cu ceva ani în urmă, cele două trăsnăi „Povestea poveștilor” și „Povestea lui Ionică cel prost”, scrise de Creangă pentru deliciul ,,caracudei” de la Junimea, au fost traduse în franceză, germană, engleză și, evident, olandeză. Merita, oare? Olandezii de azi ne impresionează prea puțin prin preocuparea lor de a-i face cunoscuți în România pe Erasmus sau Rembrandt; urmașii de azi ai lui Van Gogh au alte ținte de viață.
Să privim și din perspectiva europeană programul Ministerului Culturii. „Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”, încorporată în textul „Tratatului de la Lisabona”, consacră ,,respectul și diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei” și ,,încurajează politicile care urmăresc consolidarea ,,identității naționale a statelor membre”.
Iată o încurajare de care merită să ținem cont.