CULTURA ISTORIEI
Rubrica Elogiu latinității
Ovidiu și limba geților
Ioan-Aurel Pop
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 4 (560), 26 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-4-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_560_4_net.pdf
Poetul nu s-a resemnat niciodată, în adâncul sufletului său, cu soarta sa de proscris, de exilat, de exclus din sânul lumii civilizate. Se simte permanent mistuit de un sfâșietor dor de casă, încât nici timpul nu mai are dimensiunile sale firești: „De când mă aflu în Pont, de trei ori înghețul a țintuit pe loc Istrul,/ De trei ori valurile Mării Euxine au încremenit./ Dar mie mi se pare că sunt departe de patrie de atâția ani/ Câți a stat Troia dardanică sub amenințarea dușmanului grec.” („Tristele”, V.10.1-4). Sau, aceleași versuri în traducere cu rimă: „De când mă aflu-în Pont însingurat/ De trei ori Istrul a-înlemnit de ger/ Și undele de mare-au înghețat./ Dar mie mi se pare că-s stingher,/ De patrie departe mă petrec/ De-atâția ani câți Troia s-a ținut,/ Amenințată de dușmanul grec,/ Călcată de teribilul său cnut”. Cu alte cuvinte, Ovidiu se afla printre barbari și printre grecii barbarizați doar de trei ani, dar timpul trecea așa de greu, încât avea impresia că este înstrăinat de zece ani, adică de tot atâția câți a stat Troia sub apăsarea grecilor. Pericolele cotidiene erau dublate de neputința comunicării, menționată mereu și mereu, ca un laitmotiv: „Ei vorbesc între ei o limbă pe care o înțeleg;/ Dar eu trebuie să mă înțeleg prin semne./ Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înțeles de nimeni:/ Când aud cuvinte latinești, geții râd prostește;/ Cu siguranță că deseori vorbesc rău despre mine pe față;/ Poate îmi reproșează că sunt un surghiunit;/ Și dacă, așa cum se întâmplă, eu fac vreun gest de dezaprobare sau de aprobare/ Când vorbesc ei ceva, îl răstălmăcesc împotriva mea.” („Tristele”, V.10.35-42). Prin expresia „eu sunt aici barbarul”, poetul dovedește că dă noțiunii înțelesul său primar, acela de om neînțeles, vorbitor de idiom necunoscut interlocutorilor. Îi mai lipsește exilatului munca intelectuală, cartea, mlădierea limbii latine, ușurința comunicării, încât începe să învețe limba localnicilor: „Nu-i nici o carte pe aici, nu-i cine să-și aplece urechea/ Și să înțeleagă cuvintele mele./ Peste tot, numai barbari cu glasul lor sălbatic,/ Toate locurile sunt pline de teama glasului dușman./ Eu însumi am impresia că m-am dezvățat de limba latină;/ Căci am învățat să vorbesc limba getică și sarmatică.” („Tristele”, V.12.53-58). Prin urmare, după trei ani (care păreau zece!) de ședere printre barbari, Ovidiu mărturisește că, greu, începuse să vorbească limba getică.
Situația poetului nu s-a schimbat prea mult în urma dobândirii acestei capacități de comunicare, încât, în al patrulea an de ședere în exil, marele creator spune că se află „în luptă cu frigul, cu săgețile și cu soarta” („Ponticele”, I.2.27-28). Totuși, dialogul era de-acum înfiripat: „Aici vă cunosc acum sarmații și geții,/ Iar gloata lor barbară aprobă o astfel de atitudine./ Când, odată, le vorbeam despre cinstea voastră,/ Căci am învățat să vorbesc limba getică și sarmatică.” („Ponticele”, III.2.37-40). Poetul scrie Romei și împăratului că îi făcuse cunoscuți pe ai săi între barbari și că le vorbea acelor oameni rudimentari despre romani și despre principe, că, în ciuda amărăciunii sale, îi vorbea numai de bine. După șase ani, era la fel de deznădăjduit: „Iată a șasea iarnă care trece și pe care trebuie s-o petrec pe țărmul/ cimerian, între geții îmbrăcați în piei de animale.” („Ponticele”, IV, 10.1-2). Timpul trecea repede și fără întoarcere (Fugit iremediabile tempus), astfel că artistul devenise „poet get”: „Nu trebuie să te miri, dacă versurile mele sunt cumva rele:/ Eu, care le scriu, am devenit aproape un poet get./ Ah! Mi-e rușine: am scris o cărțulie în limba getică,/ În care cuvintele barbare au fost așezate după ritmul versurilor noastre.” („Ponticele”, IV. 13.17-20).
Astfel, marele poet al triadei de aur a literaturii latine, Ovidiu, avea să-și încheie viața pământească pe țărmul Pontului Euxin, între geți, la începutul erei creștine, acum două milenii, cu dorul de Roma sa eternă, fără să știe că Roma se transplantase pentru vecie la Dunăre și la Carpați, că el urma să devină un simbol al latinității în noua Romanie (Românie). Poetul a fost silit să rămână aproape un deceniu printre „barbari”. Grecii aproape că nu mai existau, fiind getizați, încât interlocutorii lui Ovidiu erau geții dobrogeni. Aspri și necizelați, cu bărbile înghețate de ger iarna, cu arcurile încordate vara, geții nu erau interlocutori prea confortabili pentru poet. Înspăimântat de conflictele permanente, de pericolele care-i pândeau viața, de frigul pătrunzător, de vântul șfichiuitor dinspre est, dar mai ales de lipsa de comunicare și de viața intelectuală inexistentă, Ovidiu mărturisește că, după trei ani de ședere în Pont, începuse să învețe limba getică. După șase ani de chin, spune că scrisese chiar o „cărțulie” în limba aceasta barbară a geților. Firește, stins de dorul Romei, al vieții romane și al prietenilor, poetul exagerează, aduce mereu vorba de iertare, îl preamărește pe împăratul neînduplecat, aduce elogii unor înalți demnitari, cu speranța revenirii în patrie. Dar, dincolo de sentimente, de speranțe și visuri, de imaginile artistice și de realitatea recreată în versuri de Ovidiu, un fapt este de necontestat: limba daco-getică era așa de îndepărtată de latină, încât neînțelegerea dintre scriitorul roman și „barbari” era totală. Și era firesc să fie așa, din moment ce și laborioasele cercetări lingvistice ulterioare au confirmat diferența: limba latină și limba daco-geților, deși erau ambele indo-europene, se plasau în grupuri diferite, cea dintâi fiind centum, iar cea de-a doua satem (denumiri convenționale, după modul de pronunțare a numeralului „sută”). Pentru înțelegerea acestei situații, sunt deosebit de utile încă lucrările celui mai mare cunoscător român al acestor chestiuni, istoricul, arheologul și filologul clasicist clujean Ioan Iosif Rusu (1911-1985).
Se înțelege, astfel, de ce poetul a învățat cu greu – pe parcursul unui timp îndelungat – limba geților și de ce, abia după șase ani de exil, a fost capabil să scrie o carte mică de versuri în acea limbă. Din păcate, acea insolită încercare poetică, prin care marele artist roman și-a „trădat” propria limbă, nu a ajuns până la noi. Cu toate acestea, limba lui Ovidiu avea să se impună în provinciile romane Moesia și Dacia, biruind pentru vecie la nord de Dunăre și lăsând sigiliul Romei prin intermediul acestei „enclave latine situate la porțile Orientului” – poporul român.