Cultură și societate
Transmiterea memoriei. Gaura din steag 2017
Andreea Mironescu și Doris Mironescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 6 (562), 9 februarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/02/sumar-nr-6-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_562_web.pdf
Sâmbătă noaptea, după un nou vârf al protestelor civice împotriva OUG 13, postul unde urmăream retrospectiva „străzii” în diferite orașe ale țării s-a oprit la o imagine de un simbolism evident: un domn în vârstă oferă unui copil aflat în brațele tatălui său un steag de la Revoluția din 1989, cu stema decupată în centru. Semnificația gestului, limpede atât pentru spectatori, cât și pentru protagoniștii scenei, este aceea a transferului „memoriei” unui eveniment crucial și definitoriu pentru aspirațiile democratice ale societății române: căderea comunismului. Într-un context mediatic care a impus deja analogia dintre Revoluția din decembrie ʼ89 și protestele din februarie 2017, transferul memoriei între generații este cu atât mai pregnant cu cât este unul material: copilul nu este învelit în steag, ca suporterii la meciurile de fotbal, ci este acoperit ca de un poncho, astfel încât gaura din steag îi încadrează chipul, realizând o imagine perfectă a continuității.
Gaura din steagul Revoluției române este un icon universal recunoscut, care a produs deja o bogată literatură. Încă din zilele Revoluției, poetul american Andrei Codrescu, reîntors ca reporter în țara sa natală, își ordona observațiile în jurul acestei imagini carismatice și misterioase. Pentru el, gaura reprezintă o ruptură beantă în țesutul social, asemănătoare ruperii țesuturilor la naștere. Această metonimie a corpului conjură imagini ale suferinței, abjecției, dar și speranței. Mai târziu, Slavoj Žižek interpreta gaura din steag, în „Tarrying with the Negative” [„Zăbovind în negativ”], ca pe o abolire violentă a principiului ordonator al Statului, un moment de anarhie pură, întrerupând marșul națiunii în urmărirea unui scop comun. Žižek confundă în cartea sa stema RSR cu steaua roșie sovietică, dar acesta este riscul oricărui decupaj în memoria colectivă: el nu doar creează o amintire cu puternic impact mediatic, ci și reprimă altele.
Fără îndoială, participarea la un protest dă senzația unei comunități de gândire și chiar de simțire: atunci când din difuzoarele unui mic local din zona business a Iașului răsună, la trecerea coloanei de manifestanți, „Deșteaptă-te române”, impactul emoțional este garantat. Simpla ocupare a aceluiași spațiu în colectiv, prezența corporală laolaltă a unei mase de oameni produce un efect entuziasmant, cum ne spune Hans Ulrich Gumbrecht în cartea sa „In Praise of Athletic Beauty” [„Elogiul frumuseții atletice”]. Și totuși, experiența fiecăruia dintre cei ieșiți în stradă este diferită de a celorlalți. Ei nu au doar pancarte diferite, ci și amintiri-reper diferite, care le mediază experiența prezentă și îi ajută să o interpreteze. Unii își amintesc, poate, defilările de la 23 August și comunitatea forțată de la practica agricolă dinainte de ʼ89. Cei din generația care „a făcut” Revoluția și Piața Universității pot crede că trăiesc un revival al acelor momente de civism și opoziție politică. Individualiștii impenitenți și anarhiști își vor fi rostit în gând versurile lui Constantin Acosmei, adaptate momentului: „Mi-am scos degetele din urechi/ Și mi le-am băgat în gât”. Cei care nu au la îndemână decât amintirea grevelor studențești anemice din anii 2000 o suplinesc cu imaginile livrești ale mulțimilor de la mitingurile din zorii democrației din cărțile unor Mircea Cărtărescu, Radu Aldulescu, Petre Barbu, Bogdan Suceavă. Alții se racordează direct la mișcarea flower-power, asimilată prin vinilurile, casetele, CD-urile și mp3-urile americane. Pentru cei și mai tineri, ocuparea Pieții Unirii îi reunește într-o mișcare sinergică cu americanii de la „Occupy”, cu spaniolii „Indignados” și cu ucrainencele de la „Femen”. Pentru fiecare dintre participanții la protest, „lectura” afectivă și culturală a evenimentului este dirijată de amintiri personale sau dobândite foarte diferite. Dacă pentru cei mai vârstnici manifestația se înscrie într-o tradiție națională evidentă, a protestelor antitotalitare și civice, pentru cei mai tineri ea este mediată de memoria muzicii și a filmelor americane sau de un anarhism de inspirație occidentală.
Această diversitate a amintirii e mult prea complexă pentru a fi explicată exclusiv prin mecanismele memoriei generaționale, pre-formate în anumite cadre sociale, așa cum susține Maurice Halbwachs în „Memoria colectivă”. A fi fost pionier sau revoluționar, a fi văzut același videoclip pe MTV în anii ʼ90, a fi citit aceleași romane contemporane sau a urmări aceleași fluxuri de știri pe internet sunt, desigur, experiențe sociale care creează comunități de memorie, dar asta nu explică asocierea liberă și imprevizibilă a unei experiențe trăite în prezent cu o alta, paradigmatică. Teoreticieni ai memoriei culturale precum Jan și Aleida Assmann se arată, la rândul lor, prea optimiști cu privire la capacitatea culturilor de a-și duce mai departe amintirile și miturile fondatoare prin intermediul școlii, universității sau a patrimoniului viu. Transmiterea memoriei naționale și a valorilor derivate din evenimentele rememorabile nu este un proces atât simplu precum a petrece un steag decupat în jurul gâtului unui copil.
Memoria nu se transmite prin obiecte, chiar dacă uneori acest lucru pare posibil, pentru că o cameră de televiziune se oprește asupra unei scene cu valențe paradigmatice. La fel de greșit e să credem că amintirile și conținuturile lor sunt livrate într-o formă fixă, cristalină și elocventă, așa cum afirmă, indirect, jurnaliștii care se îngrijorează că cei tineri nu mai îmbrățișează „valorile” generațiilor mai vârstnice. De fapt, suntem sugestionați să alegem anumite „valori”, să ne formăm anumite amintiri, în funcție de tiparele de memorie pe care ni le-au furnizat experiențele noastre și ale grupurilor din care facem parte, în interacțiuni și imbricări pe care puțini dintre noi se străduiesc să le controleze, fără ca vreunul să aibă vreodată certitudinea că a reușit s-o facă. Memoria momentului prezent nu o înmânăm „noi” copilului aceluia înveșmântat în steag, pentru că ea este decisă în fiecare clipă, cel mai adesea necontrolabil, prin opțiuni între seturi diferite de semnificații. Gaura din steagul Revoluției din 1989 nu poate fi, de fapt, niciodată astupată definitiv.