CULTURA LITERARĂ
Iubiri, trădări, războaie
Rodica Grigore
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 14 (570), 6 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-14-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_14_570_web_final.pdf
Szczepan Twardoch, Morfina. Varşovia 1939: femei, droguri şi trădare, Traducere de Cristina Godun, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2015
Se spune adesea că vremea romanelor de multe sute de pagini a apus odată cu marele realism al veacului al XIX-lea. Cu toate astea, sunt câteva cărţi apărute în ultimii ani care contrazic această afirmaţie şi readuc în actualitate discursul istoric de largă respiraţie, plus meditaţia profundă asupra problemelor esenţiale ale umanităţii contemporane.
Nu doar un roman istoric
E cazul, de pildă, al romanului „Binevoitoarele”, al lui Jonathan Littell, publicat în 2006, care a devenit, aproape peste noapte, senzaţia literară a momentului. Dar la fel se întâmplă şi cu „Morfina” (2012), cartea polonezului Szczepan Twardoch. Impresionant prin dimensiuni – are peste cinci sute de pagini – şi părând a descuraja cititorul care aşteaptă un deznodământ spectaculos şi rapid, romanul acesta cucereşte însă chiar de la început şi se citeşte pe nerăsuflate, fascinând prin extraordinarele efecte stilistice create cu măiestrie de autor, dar şi prin aspectele pe care acesta reuşeşte să le abordeze într-un mod inedit şi întru totul convingător din punct de vedere estetic.
Imposibil de rezumat în câteva cuvinte, romanul „Morfina. Varşovia: femei, droguri şi trădare” (foarte frumos tradus de Cristina Godun, atentă mereu la ritmuri și semnificații!) este o carte tulburătoare despre temele eterne ale literaturii: soarta omului în raport cu mersul istoriei, dragostea, moartea, războiul. Dincolo, însă, de aceste aspecte, romanul lui Twardoch este relatarea existenţei uluitoare a unui protagonist de neuitat, Konstanty Willemann, prins într-o înlănţuire de întâmplări care îl definesc şi care, în egală măsură, determină cititorul să mediteze asupra propriei conştiinţe şi chiar asupra alegerilor pe care, în circumstanţe asemănătoare, fiecare dintre noi ar putea să le facă.
Acţiunea este plasată în Varşovia anului 1939, pe fondul invaziei naziste asupra Poloniei, iar Konstanty, tânărul în vârstă de treizeci de ani care va deveni eroul şi, apoi, veritabilul antierou al cărţii, se vede, dintr-o dată, confruntat cu istoria şi cu provocările propriei identităţi – pe care crede (mai precis cei din jurul său cred!) că ar trebui să şi-o asume. Dar, mai întâi, trebuie să o clarifice – în primul rând pentru sine. Căci Willemann este fiul Katarzynei, o sileziană mândră de originea sa şi care nu a ezitat niciodată să lupte pentru valorile poloneze, dar şi al unui ofiţer german, aristocrat de viţă veche. Iar problema lui Konstanty este că e convins că nu se simte legat (că nu poate fi legat) de nici una dintre aceste identităţi ce se văd, deodată, puse într-un acut conflict, într-un mod oarecum asemănător cu celebra situaţie descrisă de Günter Grass, în „Toba de tinichea”. Prin urmare, va încerca să-şi eludeze obligaţiile militare, însă, cumva fără să vrea, devine membru al conspiraţiilor puse la cale de grupările de rezistenţă. Numai că Willemann are impresia că e mereu încurcat de aceste obligaţii politice, câtă vreme el se defineşte prin raportarea la persoanele care contează în viaţa sa: soţia Hela, fiul Jureczek şi iubita Sala. În plus, el este – şi îşi propune să rămână cu orice preţ – un om care ia viaţa cu uşurinţă, incapabil să se smulgă de sub plăcerea pe care i-o oferă, oricând are nevoie, paradisurile artificiale determinate de consumul de morfină. Deopotrivă simpatic şi respingător, uman şi cinic, bun şi rău, răul dominându-i, însă, numeroase alegeri, Willemann aminteşte de personaje ale lui Gombrowicz sau Witkacy, de Aue, protagonistul din „Binevoitoarele” lui Littell, dar şi de unii dintre eroii din filmele lui Andrzej Munk, fiind, la rândul său, un oportunist aruncat fără voia lui în vâltoarea unui război mondial, incapabil să creadă în eroism sau în etosul patriotic.
Arta narațiunii & arta atmosferei
Arta lui Szczepan Twardoch constă în a prezenta, pe de o parte, problemele lui Willemann într-o conflagraţie căreia nu-i vede rostul şi pe care nu reuşeşte niciodată să o considere şi o cruciadă personală, iar pe de alta, dificultăţile pe care le are în încercarea de a pune cumva în acord – mereu un echilibru instabil – partea sa poloneză cu cea germană. Identitatea şi naţionalitatea devin laitmotive ale cărţii şi preocupările de bază, chiar dacă el nu le recunoaşte ca atare, ale unui personaj care se autodefineşte ca „om lipsit de inimă şi de patrie”, dar care, cu toate astea, demonstrează o umanitate uluitoare. Ambiguitatea îl defineşte mereu pe Willemann, iar cartea devine, în acest fel, de-a dreptul hipnotică (titlul nefiind întâmplător), convingând chiar şi lectorul sceptic, prin ritmul excelent dozat, prin tehnica înlănţuirii episoadelor şi prin vârtejul de întâmplări prin care, ca într-un dans frenetic trece protagonistul.
În plus, Szczepan Twardoch reconstruieşte extraordinar atmosfera Varşoviei în primele săptămâni ale ocupaţiei germane, descriind străzi pustiite, oameni înspăimântaţi, dar şi localuri unde cei rămaşi în oraş petrec pentru a reuşi să ignore, fie şi temporar, realitatea dură a războiului. Iar romancierul utilizează şi un procedeu mai puţin obişnuit în proza ultimilor ani, dar asupra căruia demonstrează că deţine întregul control. Şi anume, îl prezintă pe Willemann ca fiind urmat – câteodată urmărit – de un glas misterios, feminin, expresie a unei la fel de misterioase forţe care ştie perfect totul despre trecutul şi viitorul său, cititorului rămânându-i să evalueze consecinţele faptelor prezentului şi implicaţiile acestora atât la nivelul devenirii personajului ca atare, cât şi la acela al întregului discurs narativ din „Morfina”.
Esenţial rămâne faptul că, în „Morfina”, Twardoch are grijă ca, abordând un subiect atât de delicat cum e cel al începutului celui de-al Doilea Război Mondial în Polonia, să nu formuleze concluzii simplificatoare şi nici să nu pună maladiei ce cuprinsese întregul mapamond în acei ani vreun diagnostic grăbit. În loc de aşa ceva, el prezintă un om prins în mijlocul tumultului istoriei şi incapabil să se smulgă propriilor plăceri, vrând să afle cine este, dar neştiind cum să procedeze pentru ca revelaţia să nu fie prea dureroasă; un erou în devenire, care, însă, se transformă în antierou, nu doar din cauza alegerilor sale, cât (şi) din pricina cursului istoriei. Adică, un om care e mai mult rău decât bun, dar pe care, cu toate astea, cititorul nu-l poate uita. Poate tocmai pentru că un astfel de personaj seamănă atât de bine cu viaţa însăşi.