„Regele Lear”, regia: David Doiashvili, Review de Nicu Ilie

CULTURA SPECTACOLULUI

Shakespeare ca materie primă

Nicu Ilie

Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017

EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/

PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf

Ce este un clasic? Un răspuns e dat de David Doiashvili, regizorul georgian care a realizat montarea „Regelui Lear” la TNB: clasicii sunt acei autori care „în fiecare moment al istoriei pot fi citiți într-un fel nou”. Iar astăzi, într-o lume care se reinventează zilnic – pe ea însăși, valorile ei, limbajul și limbajele artistice – chiar e loc pentru noi lecturi.

Naționalul bucureștean propune astfel, sub direcția lui Doiashvili, un spectacol care nu joacă „Lear”, ci interpretează „Lear”. Textul (tradus de Violeta Popa și adaptat de Mașa Dinescu) e cel clasic, aproape integral, cu intervenții minore; în logica montării el pare serios bricolat, dar e doar un alt croi obținut prin mutarea unor replici în alt context (puține la nivelul întregii piese) și, pe alocuri, inserții sau extracții de substanță narativă. Scenele sunt topite unele într-altele (dar cine și-ar mai putea imagina astăzi o altfel de montare?), iar pentametrul iambic este convertit (iarăși, logic în anii noștri) în proză. Ce pierde Shakespeare – măiestria prozodică – e în beneficiul spectacolului care, astfel, nu mai pare dintr-o altă eră, ci de azi și de oricând. Impresionant la nivel vizual, sagace în exploatarea imaginilor și ideilor shakespeariene, capabil să esențializeze și să aducă sensuri noi, spectacolul de la Teatrul Național este un model de reintegrare contemporană a „Regelui Lear”, de recitire a conflictelor profunde, „general-umane”, ce au stat la baza uneia dintre marile tragedii ale timpurilor.

O zeificare eșuată

În tradiția spiritului modern, care a înlocuit tragedia cu drama, suntem siliți să luăm părți. Lear, de sute de ani, e interpretat ca victimă. Poate că și este, dar nu e singura victimă. Fiicele sale mari, care aleg să-i spună ce vrea să audă pentru a-și obține părțile de regat, devin și ele victime în aceeași măsură ca și regele sau ca și mezina care, din dragoste, alege să nu îl lingușească, sfârșind prin a fi exilată.

Lear a ales să renunțe la regat. Dar nu la putere, ci la răspundere („To shake all cares and business from our age”*). El păstrează atributele puterii: titlul de rege, garda regală, voința. Biciul, în montarea de la TNB. Nu e un rege în exil, cel puțin nu conform planurilor sale. Renunțând la regat, Lear plănuia să se transforme într-un rege al regilor (sau al reginelor, dacă vreți). Conform cu ce plănuise, renunțarea nu echivala cu o moarte a puterii, ci cu transformarea ei în ceva mai subtil, dar cu o și mai mare forță. Pe scurt, el își plănuia zeificarea. Aidoma zeilor, își stabilise un calendar de venerare, dorind să petreacă fiecare lună în alt sub-regat; aidoma zeilor își planificase absențele și nepăsarea – grația și dizgrația.

Însă puterea e doar o unsoare divină, nu divinitatea însăși. Puterea e strict dependentă de substanța puterii și nu se poate multiplica păstrându-se nediluată, cum o poate face agheasma sau azima sau orice alt însemn divin al altor religii. Multiplicată, puterea devine propriile sale antonime: neputință și anarhie.

La Shakespeare, aici e sediul tragediei: că formele puterii preiau controlul asupra oamenilor, lovindu-i pe unii de alții (într-un uriaș malaxor, am spune azi, într-o teribilă furtună, spunea Shakespeare), fii și părinți, regi și lorzi, vechili și bufoni, rude de sânge sau de alianță. Ca în tragediile și mai vechi, fiice lui Lear devin pionii unor forțe de dincolo de ele, ale unui regat care nu vrea să fie rupt în bucăți sau în care puterea legitimă să fie concurată de vreo hiperputere. Dorind să fie rege deși renunțase la regat, Lear este cel care împinge conflictul de jos până sus, treaptă cu treaptă, până dincolo de limitele morale și de condiția umană.

Despre libera conversie a regilor în bufoni

Personajul care iese în față în spectacolul de la TNB e bufonul. E meritul lui Marius Manole, actorul care a primit rolul, dar și al societății contemporane. Bufonii lui Shakespeare, personaje percutante prin capacitatea lor de a spune adevărul în formule care să-i oculteze violența, sunt, din teatrul vechi, cele mai bine adaptate personaje la exigențele contemporaneității. Fără a tăcea, dar și fără a spune, neiertător și lipsit de eroism, disperat sub bună-dispoziția ostentativă, gnomic, chiar filosof, personajul lui Marius Manole e ce ar trebui să fie și multe în plus: ca reporter pe covorul roșu prezintă personajele piesei, făcând din citirea distribuției un prim moment dramatic. Mai târziu în piesă va lua un Oscar imaginar și va ține un discurs în care își va expune narcisismul ca pe o formă proprie de putere. El e oglinda tuturor personajelor – regia de scenă subliniază permanent această idee – și a regelui în primul rând. Nu e doar rezonerul, ci clona, la scări funambulești, când prea mici, când prea mari, a tuturor personajelor. Nebunia ce cuprinde, scenă cu scenă, celelalte caractere subliniază și ea această liberă conversie între fețele puterii, de la rege la bufon și înapoi.

Spectacolul e lucrat în alb și negru (cu excepții ce capătă valori de tropi), cu o plastică inovativă și de mare efect vizual. Elementele de limbaj postdramatic – inserturile video, coregrafia, mecanica de scenă – au un dozaj cântărit atent și contribuie la un spectacol în aparență minimalist, dar plin de vitalitate, nerv și umor. Rezultă un soi de teatru total, nu perfect, dar memorabil, o tragedie comică aptă să transmită emoții și idei, să amuze și să impresioneze.

* „Să scuturăm, ne-am zis, cât mai degrabă,/De pe spinarea vârstei, griji şi treburi”, suna traducerea lui Mihnea Gheorghiu.