De pe diverse poziții, justificate și nejustificate, creșterea cheltuielilor cu apărarea este viu contestată în unele medii sociale, nu doar în România, ci și în alte țări UE. În primul rând, contestări valide vin de pe poziții antimilitariste. Istoria, atât cea veche, cât și cea recentă, a demonstrat că armele, dacă există, cele mai multe vor fi folosite și doar rarisim ele sunt distruse. Antimilitarismul este o poziție înțeleaptă, însă funcționează doar când este acceptat de toți actorii politici. Nu poți fi pacifist când potențialii tăi adversari sunt ultramilitariști. Altă serie de contestări ale creșterii bugetului pentru apărare vine din neînțelegerea pericolelor reale, minimalizarea lor din necunoaștere sau interes. Nu în ultimul rând, contestarea creșterii bugetului armatei este contestată de către personaje asociate, adesea fățiș, intereselor rusești, care vizează slăbirea UE ca entitate politică, dar și direct România, ca stat vecin Ucrainei, cu o istorie comună cu Republica Moldova și, oricum, aflat în calea intereselor rusești la Marea Neagră.
Între toate acestea, există convingerea (sau linia de propagandă) că România își poate realiza obiectivele naționale doar prin diplomație și soft-power, fără a fi necesare investiții masive în apărare și celelalte elemente de hard-power. Istoria contrazice prin numeroase exemple o asemenea convingere. Cu focus pe primul război mondial (perioada de la finalul său, când România a reintrat în război), o serie de podcasturi punctează, zi cu zi, rolul hard-power în realizarea Marii Uniri. Fără contextul special că, prin Pacea de la București, România a putut să nu-și demobilizeze armata, chiar dacă a dezarmat-o și direcționeat-o spre alte tipuri de activități decât cele militare, i-a oferit Regatului României șansa de a reintra în război ca o forță militară remarcabilă. Fără această componentă, negocierile de pace de la finalul războiului, chiar dacă influențate de doctrina wilsoniană, nu ar fi acordat României șansa de a realiza unirea cu Transilvania și Bucovina, deși românii erau majoritari în aceste regiuni.
Doar beneficiind de o armată proprie, România a reușit să devină o forță care poate asigura stabilitatea politică în zonă, oprirea extinderii revoluțiilor bolșevice și, în cele din urmă, a putut să-și îndeplinească obiectivele politice în contextul colapsului Imperiului Habsburgic.
Matei Udrea:
Ziua de 4 august e una pe cât de specială în istoria românilor, pe atât de ocultată după 1945 chiar până în vremurile noastre. În urmă cu exact 106 ani, armata română ocupa în mod oficial Budapesta, punând capăt republicii bolșevice proclamate de Bela Kun. Era îndepărtat astfel un pericol uriaș: extinderea comunismului în Europa Centrală și Balcani într-un moment în care extrema stângă părea într-o ascensiune fulminantă.
Contextul merită detaliat puțin. Lovitura de stat boșevică învinsese în Imperiul Rus, iar Lenin și Troțki depuneau acum eforturi majore în două direcții, consolidarea poziției interne (care deja devenise foarte greu de uzurpat, deși albii continuau să lupte) și exportarea acestui regim criminal în restul lumii. Comuniștii încercaseră să preia puterea la Viena, unde ajunsese la conducere oricum o coaliție de stânga. La 6 aprilie 1919, în Bavaria fusese proclamată republica bolșevică. În bazinul Ruhr, puternic industrializat, comuniștii erau pe val și își creau o armată (în martie 1920, această forță avea să ajungă la 50-80.000 de oameni și intra într-o violentă luptă cu trupele paramilitare de dreapta Freikorps). Câteva luni mai devreme, în ianuarie 1919, comuniștii încercaseră o lovitură de stat la Berlin, rămasă în istorie sub numele de Revolta Spartachistă.
Articolul integral: