De la o zonă la alta a țării, numele de familie în România au apărut de 150-200 de ani. În Transilvania, parte a Imperiului habsburgic, a fost impusă – pentru prima dată în acest areal geografic – alegerea unor „nume stabile”, la sfârșitul secolului 18. Evident, Bucovina și Banatul, părți ale aceluiași imperiu, au fost în aceeași situație.
Dorina Catenici a făcut pentru grupul Istorie și Civilizație din România o sinteză cu datele și modul în care a fost realizată adoptarea numelor de familie în diversele regiuni istorice. Interesant este că în niciuna dintre regiuni nu a existat o procedură clară de alegere/selecție/impunere a numelui de familie. În multe dintre cazuri, aceste nume au fost alese de notari, preoți sau alți funcționari cărora le fusese delegată misiunea.
Concluzie (pe scurt):
Numele românești nu sunt „ancestrale” – marea majoritate s-au fixat artificial în perioadele:
- 1780–1830 în Transilvania, Banat, Bucovina
- 1812–1850 în Basarabia
- 1850–1900 în Țara Românească și Moldova (definitiv în 1895)
Procesul a fost:
Dorina Catenici
- spontan (porecle, ocupații),
- birocratic (funcționarii inventau numele),
- uneori forțat (imperii: Habsburgic, Rus).
Articolul pe Facebook: