Ștaif și antiștaif
Cristina Rusiecki
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf
În teatru, 2016 pare să fi fost anul unui număr impresionant de producţii independente valoroase.
Direcţiile începute timid cu câţiva ani în urmă se conturează deja în programe estetice distincte. Unteatru nu ocoleşte clasicii, în timp ce o consecvenţă în opţiunea pentru dramaturgia nouă şi foarte nouă este vizibilă la Centru Cultural Replika, la Point sau la Reactor, la Váróterem Projekt din Cluj şi la Teatru 74 din Târgu Mureş. Un alt fenomen îmbucurător este amploarea pe care a luat-o în ultimii doi ani teatrul pentru adolescenţi, până atunci, cvasi-inexistent. Tinerii creatori concep spectacole despre problemele adolescenţilor într-un limbaj nou, pliat pe zona lor de interes, cu tehnologii diverse, pe scurt, cu multimedia. Spectacole ca „History Boys”, regia Vlad Cristache, de la Teatrul Excelsior, „Pisica verde”, regia Bobi Pricop, de la Teatrul Luceafărul Iaşi sau „Alice” de la Teatrul Gong Sibiu, regia Eugen Jebeleanu, au deschis un drum pe care continuă să se nască producţii valoroase. Și festivalurile din 2016 au avut o ofertă generoasă. Cele tradiţionale şi-au păstrat structura. Unele continuă să se distingă prin ştaiful spectacolelor neconvenţionale, cum o face an de an Atelier la Baia Mare, iar, de anul acesta, Unidrama de la Tg. Mureş. Altele încearcă să invite cât mai multe spectacole străine pentru ca publicul să se familiarizeze cu tendinţele epocii în teatru. Este cazul Festivalului Naţional din 2016, cu o selecţie bună pe teatru-dans, al Interferenţelor de la Cluj sau al ImPulsului organizat de Țăndărică.
Duda Paiva şi „Poveştile venite din uitare”
Spectacole străine meritorii, bune şi foarte bune au fost prezentate seară de seară la Festivalul ImPuls. Printre ele, „Poveşti venite din uitare”, de la Teatrul de Animaţie din Poznán, Polonia, spectacol în care conceptul, regia, coregrafia şi păpuşile sunt semnate de celebrul (pe toate continentele) coregraf-păpuşar Duda Paiva.
Personajele se ivesc din spărturile unui decor sumbru, de proporţii, cu tăieturi ca într-o peşteră. Duda Paiva reface un timp primordial, cel al poveştilor cosmogonice, al animalului-totem, al dracilor şi monştrilor. Personajele supradimensionate, cu costume expresive, acoperite de un iz comic-grotesc, marcă bine cunoscută a regizorului, descind dintr-o perioadă anterioară structurării limbajului. Registrul sonor, cu sunete prelungi, nearticulate, contribuie la stranietatea „Poveştilor…”, care aparţin unui ev al vitalităţii explozive pe cale să se piardă. Conflictul puternic se transmite prin intermediul unui limbaj dramatic divers, cu o suită de tehnici de gen, din care nu lipsesc obiectele construite din materiale ingenioase, luminile elaborate, contrastul comic între urâţenia babei şi vocea ei suavă, dar şi proiecţiile spectaculoase de fundal.
„Când totul era verde” sau cum ne îngrijim de mediu
Un spectacol cu un mesaj distinct prezentat în ImPuls a fost „Când totul era verde”, producţie a Teatrului Key din Tel Aviv, concepută şi jucată de Dikla Katz şi Avi Zlicha. Cei doi uzează de soluţii inventive pentru a-i educa pe cei mici în spiritul protejării mediului. La confecţionarea decorului şi a păpuşilor, artiştii au folosit o sută de cărţi colecţionate în Tel Aviv pe care le-au reciclat şi transformat în obiectele necesare.
În mijlocul scenei, un fel de piedestal pe care sunt lipite cărţi deschise. Pe nesimţite, acestea vor deveni sertare din care cei doi actori păpuşari vor extrage, în diferite momente, blocuri, o băncuţă şi tot felul de alte obiecte. Deasupra piedestalului, un copac cu frunze, populat de un papagal şi de o omidă ce se va transforma în fluture. Lângă pom, un copil observă fascinat miracolul vieţii în desfăşurare. Ataşat de copacul care adăposteşte atâtea minuni vii, puştiul, cu puterile lui slabe, îşi va salva prietenul de zelul unui tăietor de lemne. Legătura dintre copil (o păpuşă simpatică cu ochii mari) şi pom pare de nezdruncinat. Iar acesta îl răsplăteşte cu toate deliciile (păsări, poame, culori, umbră etc.) pe care i le poate oferi. Doar că, odată plecat la oraş, la învăţătură, puştiul se va transforma în obişnuitul funcţionar mercantil. Bătrân, va sfârşi tăindu-şi prietenul din copilărie.
Cu mijloace simple, dar foarte ingenioase, artiştii din Israel îşi educă spectatorii în spiritul conservării naturii. Coloana sonoră se schimbă de la muzica suavă de început la zarva urbană dezechilibrată, cu claxoane şi ţipete. Păpuşile sunt frumoase, soluţia scenografică – inspirată, iar mesajul, în ciuda unui uşor schematism, străbate cu claritate.
Interferenţe. Străinul şi străinătatea
Organizat la sfârşitul anului de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, ediţia din 2016 a Festivalului Interferenţe a avut ca temă străinul şi străinătatea. Directorul său, Tompa Gábor, îşi motivează alegerea atât de consonantă cu vremurile, întrebându-se: „Putem fi străini în lume, în propria ţară, în propriul oraş, în propria casă, în propria familie, în propria piele?”.
De altfel, Festivalul a prezentat chiar o montare a regizorului, creată pe meleaguri americane, „Toys: A Dark Fairy Tale”, pe un colaj din două texte ale Savianei Stănescu, autoare stabilită de mulţi ani la New York. În spectacolul care vorbeşte despre imigraţie şi identitate, regizorul impregnează din când în când semnificaţii simbolice, ca şi o tuşă suprarealistă. Imposibil să nu observi calitatea oricărei montări semnate de Tompa Gábor! Motivaţiile construite moment cu moment, logica relaţiilor şi a discursului dramatic, traseul mişcărilor în spaţiul îngust fac parte dintre mărcile sale distincte. Iar faptul că regizorul iese din zona sa preferată, cea a absurdului, pentru a lucra pe o temă contemporană, cum este cea abordată de Saviana Stănescu, pare să-i împrospăteze universul estetic. Spaţiul minimalist în care la început se află doar un ceainic pe scenă (aici, semn al ritualului de apropiere), face ca mesajul să fie mai percutant. Pe scenă, două fete cu două atitudini diferite. Prima (Júlia Ubrankovics), sociabilă, se ocupă cu invitaţiile pentru nuntă; cealaltă (Tünde Skovrán) aşterne în permanenţă un zid în jurul ei. Prima scrie o carte despre ororile războiului; cealaltă, cu voce groasă, puternică, nedespărţită de grenada din buzunar, le-a trăit pe propria piele, cu soldaţi beţi şi morţi de spălat. Regizorul face un studiu al relaţiilor îngheţate dintre cele două fete (surori, cum vom afla pe parcurs), care provin din zone diferite. Au crescut în medii diferite, au experienţe diferite, au atitudini şi biografii opuse. Prima aparţine zonei de confort şi se bucură de satisfacţii intelectuale; cealaltă nu poate uita atrocităţile. Una este cordială, cealaltă inhibată şi virulentă. Regizorul le pune în oglindă construind relaţia în jurul acestei polarităţi. Două lumi contrastante care intră în coliziune, pentru că, aşa cum concluzionează una dintre surori, „oamenii pot avea adevăruri diferite”. Cuvintele, mai ales în ceea ce o priveşte pe femeia venită din teritoriul cu război, sunt puţine şi apăsate. Într-un anumit moment, scena se umple de o sumedenie de bebeluşi-păpuşă pe care a doua tânără îi aranjează în ordine, pentru ca apoi să le scoată capul. Gesturile mute, meticuloase îi subliniază trauma. Spectacolul investighează, în replici puţine şi numeroase acţiuni scenice, relaţia cu sexualitatea, cu maternitatea şi tensiunile pe punctul de a exploda. Prin suita de acţiuni şi mai ales prin intensitate, discursul scenic captează neîncetat atenţia.