CULTURA POLITICĂ
Rubrica CRONICA DIPLOMATICĂ
Echilibru vechi sau ordine nouă?
George Apostoiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 3 (559), 19 ianuarie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/01/sumar-nr-3-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura559_3_compressed.pdf
În discursul de adio al preşedintelui Obama, pronunţat la 10 ianuarie, la Chicago, mi-a atras atenţia dimensiunea morală. Poncifele triumfalismului american, obişnuite în oratoria tuturor liderilor de la Casa Albă, au fost ritmate de vorbe simple, omeneşti chiar, şi de lacrimi de anahoret politic. Iată un exemplu: „în cei opt ani, am învăţat în fiecare zi de la voi să fiu mai bun!”.
Yes, you did!
Criticat de adversari pentru autosuficienţă, Obama a sintetizat bilanţul mandatelor sale astfel: „America este mai bună şi mai puternică!”. Văd aici o replică la orgoliosul slogan „America First” pe care Trump l-a lansat în campania electorală şi pe seama căruia poate fi pus succesul lui – atât de discutabil! – din noiembrie trecut. Pentru Obama va veni vremea bilanţurilor. Imprimarea unui nou curs, aproape de normalizare, relaţiilor Statelor Unite cu Iranul şi Cuba este lăudată de unii, criticată de alţii. Vor fi puse sub lupă efectele plusului de energie dat răzmeriţelor din statele arabe, eşecul negocierilor pentru acordurile de liber schimb cu Uniunea Europeană, deteriorarea raporturilor cu Rusia, recrudescenţa rasismului în marea democraţie americană. În cei opt ani de mandat, primul preşedinte afro-american al Statelor Unite s-a confruntat cu o Rusie belicoasă, cu o Chină impetuoasă economic, cu o Europă în derivă. Meritele lui vor rămâne legate de construcţia unei strategii de consolidare – după alţii de salvare – a supremaţiei mondiale a Statelor Unite. Dinastia Bush îşi dispreţuia adversarii, pentru ea războiul era lege. Obama şi-a propus să limiteze angajamentele militare ale Statelor Unite. Deşi nu a putut închide războaiele – cum îşi propusese – în care era angajat Washingtonul, el a reuşit să nu mai deschidă altele noi. I se reproşează că nu l-a câştigat pe cel din Siria, că nu l-a înlăturat pe Assad, că nu a instaurat democraţia în ultimul bastion al haosului arab venit odată cu războaiele din Irak şi Libia. Pentru a fi câştigat războiul în Siria, Obama trebuia convins că există o miză onorabilă şi o opoziţie democrată siriană meritorie. Experienţele dezastruoase din Irak şi Libia l-au obligat la prudenţă. Ca să câştige războiul din Siria – şi nu existau garanţii – ar fi fost nevoie să angajeze trupe în teatrul de operaţiuni. Obama a refuzat. „Am promis să nu trimit trupe terestre în Siria şi m-am ţinut de cuvânt”. Să convenim: chiar şi pentru atât, îşi merită laurii Nobel-ului pentru Pace primit la numai un an de mandat la Casa Albă. Copleşit, preşedintele şi-a încheiat discursul de adio în emoţia generală spunând: „Yes, we can! Yes, we did!” Mulţi americani cred că Obama, împreună cu ei, a reuşit cu adevărat. De ce să nu creadă?
Oricând un duşman poate fi fabricat
În aceeaşi zi, la doar câteva ore, preşedintele ales a ţinut un discurs din care nu au lipsit tunetele şi fulgerele. Site-ul BuzzFeed publicase în ajun un raport exploziv – este adevărat, ne-verificat, bazat pe raportul unui spion britanic – care ar proba mult incriminata piratarea de către Rusia a campaniei prezidenţiale americane în detrimentul doamnei Clinton. „Este un ultim atac împotriva mea; trăim în Germania nazistă?”, a izbucnit Trump. Ostilităţile post electorale nu se sting, din contra, se înteţesc. Prinde contur impresia că Statele Unite au un nou duşman: Statele Unite! Nimic paradoxal, în tradiţia americană un duşman poate fi fabricat oricând şi oriunde.
Lumea se aşteaptă la o confruntare de sisteme: american, rusesc, chinezesc. Deocamdată pare mai importantă calmarea apelor în chiar Statele Unite. Abia apoi vom vedea dacă vom continua să trăim în vechiul şi precarul echilibru construit pe confruntare sau vom intra într-o nouă ordine mondială. Încă nu este vizibilă reforma sistemul politic promisă de Trump. Şi-a alcătuit echipa guvernamentală din prieteni, neamuri şi parteneri de afaceri. Departamentul de stat i-a fost încredinţat lui Rex Tillerson, fostul patron al ExxonMobil, care, spun mulţi, este străin de politică. Opoziţia îi reproşează apropierea de Vladimir Putin, primirea de la acesta a Ordinului Prieteniei şi, mai grav, faptul că s-a opus sancţiunilor economice impuse de Casa Albă Rusiei după anexarea Crimeii. Omeneşte vorbind, cum să le fi aprobat din moment ce, în 2011, semnase cu Igor Sekin, prim vice-premier, un consistent acord pentru explorarea zăcămintelor de petrol în Siberia şi Oceanul Îngheţat?
Război sau pace? Afacerile ruso-americane pot privilegia mai degrabă pacea. Ce fel de pace, este cu totul altceva. Deocamdată, Trump nu vede în Rusia un mare duşman. Mai degrabă duşmanul se află pe celălalt mal al Pacificului. „Resetarea” relaţiilor ruso-americane, la care visa doamna Hillary Clinton cândva, pare să beneficieze de alte date. Perspective? Putin: „Dacă Donald Trump mă invită, voi merge (în SUA, n.n.); trebuie să îmbunătăţim relaţiile ruso-americane”. Trump: „Dacă Putin îl iubeşte pe Donald Trump, eu găsesc că este mai degrabă un lucru bun!”, a replicat noul preşedinte de parcă vorbea despre cineva puţin cunoscut.
Este posibil ca noul an al relaţiilor ruso-americane să fie sărbătorit la Moscova cu votcă şi caviar. Dacă nu, atunci la Washington, cu whisky şi friptură de curcan negraţiat la „Thanksgiving Day ”.