CULTURA LITERARĂ
Rubrica PERSPECTIVE
Dereglarea simţurilor prin cultură
Ştefan Baghiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 10 (566), 9 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-10-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_566.pdf
Ion Pop, Casa scărilor, Bucureşti, Cartea Românească, 2015
Anul trecut s-au împlinit cincizeci de ani de la debutul în poezie al lui Ion Pop. Deşi unul dintre cei mai consecvenţi poeţi postbelici autohtoni, autorul a beneficiat de atenţie mai ales în calitatea de critic literar (teoretician al avangardelor autohtone, exeget al neomodernismului, monograf al câtorva dintre cei mai relevanţi poeţi români ai secolului XX etc.), poetul rămânând, ca în cazul majorităţii autorilor polivalenţi, în spatele criticului. O recunoaşte de altfel şi Ion Pop în interviuri: referirile la scrisul acestuia au numit deseori „concurenţa între poezie şi critică”. Poate doar poetul Marin Mincu a mai fost atât de tare pus în umbră de criticul Marin Mincu. În cadrul promoţiilor recente, aproape niciunul dintre poeţii centrali, deşi cronicari consecvenţi, nu a mai lucrat atât de puternic la o asemenea eclipsă: Claudiu Komartin, Ştefan Manasia sau Radu Vancu au rămas în primul rând poeţi în discuţiile recente, cu toate că fiecare s-a desfăşurat în cronică de întâmpinare, eseistică sau analize ale câmpului. Adevărata revenire a poetului Ion Pop (văzut mai ales ca un poet „cuminte”, „livresc”, care nu suportă categoriile autenticismului sangvinic) trebuia să bată astfel acest joc de priorităţi. Şi cred că poetul are multe şanse să egaleze criticul mai ales după publicarea volumului „Casa scărilor”.
Poezia criticului
Mulţi poeţi şaizecişti s-au reinventat în ultimele două decenii. Însă, în cazul lui Ion Pop, racordarea la generația tânără a venit prin două serii de „eforturi” pe care acesta le-a depus permanent: primul, aproape unic între șaizeciști (excepții fiind poate Angela Marinescu sau Constantin Abăluță), de a citit tot ce mișcă în cadrul lumii literare tinere (promoții, curente, reviste etc.), iar al doilea de a-i concura – practic – pe tineri de pe poziția unui poet experimentat care, dacă nu își modifică radical structura poetică, o updatează constant prin noile grile. Iată, de aceea, toată ordinea și toată geometria viziunii din volumele anterioare, deși își păstrează și în „Casa scărilor” locul central, este deturnată puternic de bătăliile interioare care nu mai pot fi reconciliate doar livresc.
Însă pentru a înţelege ce se schimbă în „Casa scării” este nevoie, cred, de o refacere a parcursului poetic al autorului.
În volumul de debut, „Propuneri pentru o fântână” (1966) există un joc al depersonalizării și de intrare în prim-plan a mediului: fântâna e o amânare a ferestrei de la care nu privește nimeni etc. Într-un fel, scopul major volumului a fost construirea unui spațiu coerent, concret, în afara prezențelor. În „Biata mea cuminţenie” (1969), poezia lui Ion Pop capătă o obsesie taxonomică: aceea de a impune o coerență a concretului unui spațiu larg, abstract, universalizabil. Însă cotidianul (atât de prezent în „Casa scărilor”) va popula poemele lui Ion Pop simţitor abia în „Gramatică târzie” (1977), printr-un elogiu deloc alegoric adus acoperişului casei din „Palidul spaţiu”. Totuși, fără îndoială, volumul cel mai apropiat de „Casa scărilor” este „Elegii în ofensivă” (2003), unde poezia lui Ion Pop întoarce cotidianul într-un regim metaforic, discuţiile cu „profesorul” şi „prietenul” despre starea poeziei fiind reiterate în ultimul volum ca analize în interiorul poeziei milenarismului.
Cine nu s-a simţit apropiat de o astfel de poezie avea toate scuzele până la ultimul volum al autorului: intelectualizată, geometrizată şi retorică, ea crea senzaţia că până şi momentele autenticiste sunt înscenate.
Poezia poetului
Dacă la începutul anilor 2000 s-a ţipat mult în poezia tânără (revoltă, anarhism poetic, violenţă etc.), de câțiva ani încoace, chiar în rândul autorilor tineri au început reevaluările secvențiale ale diferitelor tehnici care intraseră în indexul formulelor interzise. În plin contrast cu avântul începutului de mileniu, ultimii ani au adus tot mai multe poetici alternative, care pot fi oricând catalogate de critică drept cuminți, tehnicizate: de la Bogdan Alexandru Stănescu (clasicizant) la Andrei Doboș (rural, mitologizant) se lucrează cu efecte mai calde, mai complementare. Astfel, volumul lui Ion Pop prinde, la fel cum Angela Marinescu prindea o perioadă fertilă la începutul anilor 2000, poate cel mai bun moment de a-şi desfăşura argumentele din spatele poeziei.
Încă din debutul volumului se fac simţite gravitatea şi claritatea cu care sunt lansate motivele tari (dintre care cel al morţii va fi central): „Vă rog să mă scuzați pentru deranj, stimate domnule –/ îmi spuse, după ore lungi de tăcere,/ femeia cu care călătoream/ în același compartiment de tren./ E foarte ciudat, dar simt nevoia să vă mărturisesc,/ iată, nu mă mai pot reține, –/ știți, ori de câte ori mă apropii de un tunel,/ mă gândesc la băiatul meu mort”. Însă, între momentele tensionate ontologic, există o permanentă autoironie, note care fie polemizează superior cu instanţele grave, fie le pun în paranteze doar pentru a le potenţa: „Mă recitesc, sunt, iată, –/ atât de deştept şi de inventiv, –/ ce de ars combinatoria,/ ce de subtilă hermeneutică,/ ce de construcţie, deconstrucţie!// Când nu voiam, de fapt, să vă spun/ decât/ că sunt un biet om/ care moare încet/ printre atâtea chermeze şi dănţuiri”. Mai departe, persistă un fel de „dereglare a simţurilor” prin cultură: adevărate reverii determină contemplaţia şi analiza culturală a unor personaje ca Bach sau Trakl. Căci, rămânând un livresc, poetul se recunoaşte, din nou, strategic, în imposibilitatea de a ajunge realitatea din urmă fără instrumente intelectuale: „nu-i foarte uşor/ să ajungi la simplitate”.
Acestea sunt însă trucuri: ele alimentează iluzia că poetul ar fi rămas preocupat de filtrarea culturală a vieţii în timp ce adevărata bătălie se duce într-o realitate de o simplitate frapantă. Reduse la probleme intelectuale doar pentru a fi recuperate prin discursul frust ca baze ale unei simplităţi existenţiale, „temele mari” devin piloni ai unor testamente răscolitoare: „Nu știu cum să le spun/ că mă gândesc și la ziua când, de departe de tot/ și cu gura pe veci închisă,/ va trebui, totuși, neapărat,/ să le comunic ceva/ foarte, foarte important”.
Ion Pop dă cel mai bun volum al său prin „Casa scărilor”. Şi, poate, cel mai surprinzător volum de poezie din literatura recentă. Deşi pare să aibă „de toate” (spre exemplu, poemul „Casa scărilor” e de o diversitate a registrelor rară), poetica lui Ion Pop deţine, în această fază târzie, un singur lucru esenţial: o autenticitate sinceră şi cruntă, descoperită parcă de un debutant.