CULTURA IDEILOR
Condamnați la gândire
David Ilina
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 12 (568), 23 martie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/03/sumar-nr-12-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura_568_w.pdf
Pentru antropologia clasică ideea că omul este prin natura lui fiinţă gânditoare și că, în arhitectura lăuntrică a conștiinţei, gândirea primează în raport cu afectivitatea s-a impus de multă vreme ca adevăr cu valoare de axiomă. Ȋn mare, și astăzi concepem lucrurile în aceeași manieră: gândirea își păstrează relevanţa ei ontologică de atribut esenţial și exclusiv al omului; prin ea, inteligenţa atinge treapta cea mai înaltă, iar omul se constituie ca „eu”, devine subiect (în plan cognitiv, în plan moral, ca agent creator de cultură).
Desigur, nu numai gândirea ca atare, ci și ideea de gândire își are propria ei istorie. Ȋn timp, mai ales sub influenţa noilor achiziţii din psihologie, logică și neuroștiințe, ea a căpătat valenţe noi, cu implicaţii adânci asupra explicării comportamentului uman, a înţelegerii poziţiei omului în lume. Cam de un secol încoace speculaţia a trebuit să lase loc unor ipoteze și modele explicative de tip știinţific, ceea ce nu înseamnă că subiectul nu-i fascinează în continuare pe filosofi sau că ei n-ar mai avea un cuvânt de spus în privinţa lui. Plasată într-o relaţie ambiguă cu intelectul și cu raţiunea, opusă multă vreme capacităţilor sensibile, gândirea a fost definită drept „substanţă cugetătoare” (res cogitans), facultate psihică, proces cognitiv superior, sistem integrat de operaţii și funcţii etc.
Psihologia actuală concepe gândirea ca activitate mentală ce susţine comportamentul inteligent. Filosofia minţii din ultimele decenii respinge reprezentarea carteziană despre gândire ca substanţă imaterială, „cuget tăcut”, „fantomă” ascunsă în „mașina trupului” (Gilbert Ryle), care așteaptă întâlnirea cu limbajul (vorbirea) pentru a se exprima (exterioriza) și a intra, abia în acest fel, în procesul de comunicare. Folosirea limbajului, care trimite deja la actul comunicării, este constitutivă procesului gândirii. Ȋn afara acestor cadre (corp, limbaj, comunicare), gândirea nu are realitate. Gândirea, susţine Wittgenstein, nu este un proces necorporal care dă viață și sens vorbirii și care ar putea fi detașat de vorbire: gândirea este un mod de utilizare a semnelor.
De asemenea, termenul „gândire” nu mai trimite la o noţiune contrară facultăţilor sensibile sau corporale ale omului. Ȋn lucrarea sa, intitulată semnificativ „Eroarea lui Descartes”, neurologul american Antonio Damasio susţine ipoteza că raţiunea se întemeiază pe emoţii și sentimente, ceea ce înseamnă că ideea raţiunii pure este un mit (experimente concludente au arătat că lezarea centrilor nervoși ai afectivităţii determină disfuncţii ale capacităţii de a raţiona). Ȋn fine, specialiștii în etologie și neuroștiinţe recunosc că problema „de ce și unde a tras natura linie între fiinţele înzestrate cu minte și cele fără minte” rămâne deschisă. Totuși, tipul de minte propriu fiinţei umane, care utilizează limbajul, „este unic și infinit mai puternic decât orice alt tip de minte”, scrie Daniel C. Dennett în lucrarea sa „Tipuri mentale”.
Gândim în multe feluri. O facem, de regulă, în tipar logic, dar alteori încălcând (fie deliberat, fie involuntar) cerinţelor logicii. Unora le „merge” mintea ușor, altora greu. Unii au ceea ce se cheamă o gândire suplă, flexibilă, alţii – o gândire rigidă. Se spune despre unii că au o gândire preponderent metaforică, imaginativă, în vreme ce alţii au o gândire accentuat conceptuală, abstractă, argumentativă. Sau că unii posedă gândire analitică, în vreme ce alţii impresionează printr-o gândire sintetică. Gândirii concrete, aplicative îi este opusă gândirea speculativă etc.
Cu titlu de ipoteză, putem admite următoarea clasificare minimală pentru ceea ce am putea numi trepte ale gândirii, fără a susţine că între ele există delimitări categorice.
Ȋn mod obișnuit, prinși în situaţii concrete de viaţă, aflaţi sub presiunea anumitor condiţii, priorităţi și termene, nevoiţi să rezolvăm probleme practice, ne „punem mintea la contribuţie”, gândim „aplicat”, căutăm soluţii, schiţăm strategii, anticipăm posibile efecte. Învăţarea din experienţă și prin instrucţie sunt aici hotărâtoare. Aceasta e gândirea pragmatică sau „gândirea de serviciu”, proprie stării de veghe, subordonată nevoilor curente ale vieţii. E gândirea ce funcţionează în scop adaptativ sau pentru ameliorarea situaţiei noastre existenţiale.
Ȋn momentele de răgaz, ne întoarcem cu gândul asupra propriilor experienţe. Le evocăm, facem evaluări, ne străduim să înţelegem sensul celor petrecute sau trăite. Totodată ne imaginăm stări viitoare ale lucrurilor, ne facem planuri, uneori visând cu ochii deschiși, că doar „mintea este, în mod fundamental, ceva ce anticipează, un generator de speranţe” (D. Dennett). E gândirea reflectiv-proiectivă, încă legată de conţinuturile și nevoile vieţii, dar fără a se mai afla sub presiunea lor directă.
Ȋn fine, unii dintre noi putem atinge treapta gândirii teoretice, izvorâtă din mirare (potrivit unei aprecieri ce vine de la Platon și Aristotel), gândire eliberată de presiunea nevoilor materiale ale vieţii, prin care „iubitorii de înţelepciune”, fără vreun folos oarecare, interesaţi de cunoaștere doar de dragul cunoașterii, vor să ajungă la cauzele lucrurilor, respectiv la temeiul ultim al acestora. Abia la acest nivel s-ar putea spune că actul gândirii pe cont propriu îi transformă pe unii dintre noi în autori de idei, în gânditori.
Ne place să credem că suntem singurele fiinţe capabile de gândire (regândirea, ca și răzgândirea sunt momente ale gândirii). Putem să ne mutăm gândul, să evităm sau să amânăm să ne gândim la anumite lucruri, dar nu e posibil să gândim pretinzând că nu ne gândim la nimic. Ȋntr-un fel, oameni fiind, suntem condamnaţi la gândire, nu putem să „ștergem” gândirea din repertoriul nostru comportamental. Ea ţine de condiţia umană. Din fericire, nu suntem doar gândire, dar fără ea ne amăgim că am putea fi ori că am mai putea rămâne oameni.