CULTURA LITERARĂ
Cu copilul din tine la psihanalist
Andreea Mironescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf
Florin Irimia, Misterul mașinuțelor chinezești, Editura Polirom, Iași, 2017
Într-un loc din „Orbitor. Aripa dreaptă” (mai exact, la pagina 380, ediția 2007), Cărtărescu propune, așa cum o face în nenumărate alte pasaje ale trilogiei, cu argumente de fiecare dată diferite, o explicație pentru fantastul său travaliu literar. În această variantă, mașinăria textuală a manuscrisului „ilizibil și nesfârșit” este pusă în mișcare de o amintire infantilă reprimată, anume de o agresiune sexuală inițiată de Mendebil, băiatul de 8 ani anormal de precoce, asupra lui Mircișor . Absolutizarea explicației oferite aici ar fi, desigur, o naivitate – ea face parte dintr-un joc auctorial atent regizat – însă această pistă de lectură nu poate fi nici ignorată, chiar dacă reprezintă o simplă convenție ficțională. Așa că recomandarea lui Mircea Cărtărescu de pe coperta a IV-a a volumului „Misterul mașinuțelor chinezești și alte povestiri” de Florin Irimia nu e atât de surprinzătoare, cum nu este nici faptul că autorul „Nostalgiei” descoperă la prozatorul ieșean una dintre propriile arhiteme: „căutarea obsedantă a vechilor traume, a crăpăturilor din porțelan, a punctelor freudiene de calcifiere din propria biografie, atâta vreme refulate, prin care autorul își citește, ca-n liniile din palmă, viața actuală”.
Și totuși, povestirile de față n-au – dacă nu ținem cu tot dinadinsul să căutăm indicii în acest sens – nimic cărtărescian. Ba chiar dimpotrivă. Dacă o astfel de anxietate a influenței a fost resimțită de Florin Irimia, atunci autorul a depășit-o cu succes, fără să lase urme (altfel, debaraua-loc de refugiu dintr-un apartament de bloc comunist poate rechema în memoria cititorului cămara casei din Floreasca, în care lui Mircișor îi place să se ascundă, dar e vorba mai degrabă de un topos asociat copilăriei decât de un intertext). „Misterul mașinuțelor chinezești” grupează proze directe, oneste, fără mistere și pliuri textuale care se deschid unele din altele, deși prilejuri ar fi fost destule: vizita „la apartament”, în blocul încă neterminat („Apartamentul”); vederea unei femei care alăptează într-una dintre camerele unei case necunoscute („Norocosul”); căderea în puțul cu broaște din aceeași proză; jocul dinaintea somnului de prânz, sub plapuma unde copilul este, într-o după-amiază, la un pas de sufocare („Furtuna din pădure”); în sfârșit, tentația de a „intra” într-un tablou kitsch din camera bunicilor („Două case”). Apropierea de Cezar Paul-Bădescu, sugerată tot de Cărtărescu, se potrivește mai bine romanelor anterioare ale autorului în discuție , „Defekt” (2011) și „Câteva lucruri despre tine” (2014), care exploatează filonul unei autoficționalități teribiliste (cu mențiunea că, spre deosebire de „Luminița, Mon Amour”, în aceste opere autoficțiunea este mai mult mimată). Mai adecvată mi se pare integrarea lui Florin Irimia în tabloul de familie al prozatorilor ieșeni, alături de povestirile lui Florin Lăzărescu din „Cuiburi de vâsc” sau de prozele cu „faze” și adolescenți ale lui Dan Lungu.
Pe parcursul celor 40 de povestiri – câte una pentru fiecare zi de doliu, căci întreg volumul este un travaliu al depășirii traumei iscate de divorțul părinților, destrămarea microcosmosului familial și, mai târziu, moartea mamei – autorul-narator rememorează scene domestice sau secvențe de viață interioară din perioada copilăriei și adolescenței petrecute într-un oraș provincial al României, în anii ʼ80-ʼ90. Cele mai reușite mi s-au părut prozele-amintiri din copilărie („Nobel contra Nobel”, „Cinefilul”, „Misterul mașinuțelor chinezești”, „Limbi străine”, „Extratereștrii”), mai toate conținând o doză bună de cruzime emoțională, abia mascată de unda nostalgic autoironică din tonul adultului, căruia îi aparține perspectiva narativă. Întâmplările rele – despărțirea părinților, aparenta nepăsare a mamei, viața erotică tumultoasă a tatălui, stângăciile copilului în societate –, ca și amintirile fericite sau cele în culori neutre sunt mediate prin filtrul memoriei voluntare și al scriiturii terapeutice. Vocea bărbatului ajuns la o vârstă critică este cea care vorbește și autorul nu urmărește nicio clipă să creeze o altă impresie. Neintrând propriu-zis în pielea și în conștiința copilului care a fost, naratorul combină autoironia („Câteva lucruri despre mine”, „Happy Hippy Power”) cu un soi de autocenzură: judecate și comentate din perspectiva adultului, gesturile copilului își pierd aura de mister și insolit, devenind, ca într-o ședință de psihanaliză, simptome ale unor traume mai mult sau mai puțin conștientizate.
Prin sinceritatea pactului ficțional propus de autor, „Misterul mașinuțelor chinezești” și celelalte povestiri reclamă în primul rând o lectură de identificare, iar de aici vin atât avantajele, cât și potențialele dezavantaje ale cărții lui Florin Irimia. Dacă expunerea unei interiorități fragile, cu o obiectivitate îndelung exersată, dar fără a părea forțată, încurajează empatia cititorului, plasându-l în același timp la o distanță confortabilă („nici memorialistică, dar nici 100% ficțiune”), autoanaliza are limitele ei ca formulă narativă. Nu văd cum ar putea merge mai departe proiectul de psihanaliză literară al lui Florin Irimia: după încercările anterioare de ficționalizare a traumei din „Defekt”, unde ratatul teribilist și antipatic Eduard Tăutu (pseudonimul de debut al lui F.I.) se înfruntă cu ratatul resemnat, scriitorul Lorin, și din „Câteva lucruri despre tine”, unde cititorul e cel de-al treilea personaj al lungilor conversații cu „doctorul” pe care le are naratorul, „Misterul mașinuțelor chinezești” ajunge la cauza primă a acesteia. Despre sensibilitatea profund rănită a copilului, care, de altfel, nu se va maturiza niciodată, Florin Irimia nu putuse vorbi până acum decât travestit, construind personaje decalibrate și logoreice, sau prin analogie cu alte experiențe biografice limită (viața lui Roman Polanski, în „Câteva lucruri despre tine”).
Mai mult decât finalul ușor patetic, dar împăcat – „Așa că haideți, părinții mei fantomă și cu fantoma mea copil, veniți, luați-vă cu toții în brațe și spuneți-vă cât de mult vă iubiți” – tocmai cotitura memorialistică din acest atașant volum de povestiri, superior romanelor anterioare, marchează clasarea unei teme pe care Florin Irimia a folosit-o până aproape de supralicitare.