CULTURA LITERARĂ
Rubrica PERSPECTIVE
Ecumenism
Ştefan Baghiu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 15 (571), 13 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-15-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/Cultura_571.compressed.pdf
Luminiţa Corneanu, Leonid Dimov. Un oniric la Turnul Babel, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014
Meritoriu studiul criticului şi istoricului literar Luminiţa Corneanu, „Leonid Dimov. Un oniric la Turnul Babel”, chiar pentru subiectul lui: fie pentru felul în care un curent european, suprarealismul, a evoluat în România anilor ’60, fie pentru preconizările locale ale postmodernismului prin poetica diversificată şi regimul carnavalesc („ludic şi invenţie lexicală”, notează criticul). În plus, cartea părea, acum câţiva ani, să scoată subiectul Dimov din prizonieratul singurei creionări monografice, cea semnată de Florentina Alina Merişanu în 2013 la editura Larisa.
Contexte
Deşi s-a vorbit foarte mult despre revizitarea canonului literar românesc după 1989, foarte puţine cărţi de sinteză pe subiect au apărut în ultimele două decenii, iar modelul predominant de reevaluare canonică a rămas monografia de autor. Sigur, există cazuri în care cercetătorii se apleacă asupra unor concepte teoretice sau curente şi tendinţe (spre exemplu, revizitând parcursurile şi structurile realismului socialist, postmodernismului, conceptelor de autoficţiune, ironie – ca instrument subversiv etc.), dar cel mai important mijloc al revizuirilor rămâne topirea discuţiilor teoretice în această formulă largă şi des utilizată a monografiei – care, de altfel, reorganizează secvenţial (un program de reevaluare canonică complex, prin însumare şi tensiune mai mult decât prin consens), nu impune prin panoramare.
În acest context al noilor formule critice româneşti, studierea unui autor (parcurs, specific, influenţe) devine deseori punctul de plecare pentru analiza şi explicarea unui spaţiu mai larg – politic sau estetic. Fie pentru a servi unor puncte în programul ideologic, fie pentru a dezvolta o teorie estetică în context (în cazul Luminiţei Corneanu, încercarea de a încadra şi discuta poetica lui Dimov în contextul desfacerilor suprarealismului în perioada postbelică în paralel cu realismul socialist sau tendinţele de autonomizare a esteticului şi importanţa unei poetici alternative la metafizica grea a anilor ’60).
Profilul
De ce Dimov? Dacă am merge pe mâna Luminiţei Corneanu, pentru că „cititorul contemporan are la dispoziţie opera lui Dimov într-o ediţie completă abia din 2012”. Dar, abia din faptul că Luminiţa Corneanu decide să desfacă dosarele lui Dimov şi să-i rearanjeze biografia din perspectiva legăturii sale cu ideologii consecutive ne putem da seama că, în fapt, cazul Dimov e poate mai interesant şi decât poetul Dimov (departe de a încerca să-l minimizez pe poet). Asta şi în măsura în care, deşi munca de arhivă e la un nivel bun în studiul Luminiţei Corneanu, cea de interpretare şi analiză a operei lasă deseori de dorit. Şi nu doar din cauza aerului deseori didactic („poemele lui Dimov sunt inclasabile ca gen literar, ele sunt şi epice, şi lirice şi, uneori, chiar şi dramatice”), ci şi pentru că autoarea, şablonizându-l, îi reduce din vitalismul poetic. Înainte de a clarifica alternanţele la titulatura de figură distinctă în neomodernism între Dimov şi Ivănescu, Corneanu îi împacă pe amândoi în funcţie de nevoie. Se alătură, astfel, unui grup care excludea: Radu Vancu și Cosmin Borza şi-au construit argumentele pentru importanţa alternativelor Ivănescu şi Sorescu eliminându-le competiţia directă, spre exemplu, nu armonizându-i în context.
Cazul Dimov este interesant, dincolo de pivotul canonic oniric, prin biografia de tinereţe: „evreul” – pe filieră paternă – și „legionarul” – devenit în adolescenţă prin reacţie la „misticismul ortodox fervent” de acasă, pe filiera bunicilor – devin, în analiza Luminiţei Corneanu, ipostaze paradoxale ale poetului. Însă, pentru că aceste părţi sunt expediate rapid de monograf, rămâne poate în analiză mai meritorie analiza etichetei „comunistului” Dimov. Pentru că Luminiţa Corneanu reface – şi nu e deloc scurtă – seria de articole ale poetului din „Studentul Român”. O spune şi monograful: faptul că mai târziu Dimov va avea veritabile momente de disidenţă se adaugă la şirul de atitudini paradoxale din parcursul acestuia. Problema însă până aici ţine de pilonii pe care Corneanu îşi pune demonstraţia: Zigu Ornea pentru legionarism, Ana Selejan pentru realism socialist. O încadrare în context – fie şi pe repede-înainte – solicită totuşi mai multă atenţie la bibliografia teoretică.
Şi acest fapt se vede şi mai clar în momentul în care, încercând să analizeze din punct de vedere stilistic literatura în sine, studiul (coerent şi meritoriu pe partea de raportare la arhive) cade în capcane necamuflate: „În «Homo ludens», Huizinga considera jocul ca fiind ideea centrală a oricărui grup artistic”. Sau, şi mai departe, „ceea ce este foarte interesant de urmărit în cazul onirismului este modul în care s-au influenţat reciproc literatura şi scrierile teoretice”. Criticul merge bine doar când Dimov e uşor de decodat, când se salvează prin propria-i intenţionalitate: „faptul că Dimov recurge la vise tipice este important nu atât pentru o eventuală interpretare a lor, cât pentru ideea însăşi de oniric pe care o subliniază: visele tipice sunt recognoscibile pentru fiecare cititor”. La fel cum, atât în cazul analizei volumelor în sine, cât şi în „Carnavalesc vs. tragic: Schiţă a receptării lui Leonid Dimov”, recurgerea la analize deja implementate împiedică recursul analitic.
Dimov îşi primeşte primul tratament monografic benign printr-o carte pe cât de importantă ca revizitare a sa, pe atât de indulgentă. Lucru bun, pe de o parte, căci monograful nu se bagă în cadru cu poetul; lucru rău, pe de altă parte, căci poeţii care, după descrierea lui Alex Goldiş, stagnează canonic au nevoie mereu de apărători exageraţi.