CULTURA PSI
Rubrica PRIN OGLINDĂ
Ideologia radicală sub lupa psihanalizei
Valentin Protopopescu
Revista Cultura, SERIA A III-A, nr. 16 (572), 27 aprilie 2017
EPAPER: http://revistacultura.ro/nou/2017/04/sumar-nr-16-2017/
PDF: http://revistacultura.ro/pdf/cultura16_572_web.pdf
Din punctul de vedere al psihanalizei aplicate fenomenului istoric, adică al analizei exportate în teritoriul teoretic al evenimentelor istorice, discuţia legată de disjuncţia „dreapta”-„stânga” în cazul abordării fenomenului ideologic extremist este una deosebit de amplă.
Fără a intra în detaliile hermeneuticii aplicate ideologiei extremiste, trebuie spus că mecanismele psihice puse în joc de inşii extremişti „bruni” sau „roşii” nu sunt fundamental diferite, iar intensitatea trăirilor acestora nu diferă în chip major. Sufletul inconştient nu cunoaşte bariere de ordin logic, temporal, spaţial, moral ş.a.m.d., deci nici limite în planul adeziunii ideologice. Pe scurt, sinele are doar nevoi, de natură instinctivă (sau pulsională), precum şi modalităţi de împlinire a acestora, fiindu-i absolut indiferent dacă satisfacerea lor e conotabilă în registre de tipul „dreapta”-„stânga”. În schimb, ceea ce ar putea să despartă tipologic opţiunea abisală pentru una sau alta dintre extremele politic-culturale ţine de relaţia primordială cu „părintele-fetiş”.
Astfel, esenţial e faptul că radicalismele de dreapta au ca origine, în opinia unor psihanalişti ca Wilhelm Reich, Elisabeth Brainin, Isidor Kaminer, Gérard Miller, Simon Clarke şi Jean-Louis Maisonneuve, relaţia oedipiană naturală cu mama, care este un raport arhaic, tradiţional şi simbiotic, în timp ce extremismele de stânga stau sub semnul cultural al Numelui Tatălui şi sunt conotabile în registrul social-civilizaţional, fiind consecinţe ale Oedipului homofil, complex psihic care determină o alegere „raţionalizantă”, „urbană”, „comunistă” şi „progresist-utopistă”. În realitate, fixaţia pozitivă a „stângiştilor radicali” asupra modelului patern înseamnă tot o relaţionare strânsă cu mama supraprotectoare, urmată apoi de refularea radicală a fixaţiei originare şi de convertirea ei în opus, respectiv în sentimentul substitutiv adresat subiectului patern.
Iar dacă dorim să depăşim nivelul explicaţiilor freudiene clasice, atunci, procedând kleinian, tot în planul raporturilor cu mama ar trebui localizată gestiunea arhaică a simţămintelor care mai târziu se vor transforma în alegeri extremiste. Adică în opţiuni radicale pentru obiecte psihice conotabile cultural, politic, ideologic etc., toate însă derivând din arealul trăirilor primordiale, preoedipiene, inteligibile doar prin recursul la pattern-ul matern.
Dintr-o asemenea perspectivă, şi Emil Cioran, şi Mircea Eliade se înscriu în paradigma extremismului de dreapta. Amândoi au fost fascinaţi de mama-natură, indiferent că e vorba de natura naturală a Răşinarilor sau de natura culturală a vetrei neolitice „agrare”. La modul rousseauist, amândoi au păstrat o nostalgie profundă faţă de paradisul verde al naturii sălbatice, deplângând pervertirea umanităţii datorate căderii în istorie şi urbanitate (Cioran are o carte de eseuri care se intitulează chiar aşa, „Căderea în timp”, iar ultima biografie dedicată lui Eliade, cea scrisă de Florin Ţurcanu, poartă semnificativ un titlu de acest tip: „Mircea Eliade. Prizonierul istoriei”). Biografia intelectuală a celor doi este una dominată de pecetea modelelor iraţionaliste, de relevanţă feminină. Amândoi s-au lăsat fascinaţi de gânditori ca Kierkegaard şi Nietzsche (filosofi ai primatului puterii dintr-un exces de slăbiciune personală), de „trăirismul” metafizic, de biologia dezlănţuită a instinctelor etc. Cultul forţei, al amoralismului, al nelimitării alegerii i-a caracterizat deopotrivă. Amândoi au fost revoltaţi contra puterii sistemului, manifestându-se la tinereţe ca rebeli incurabili împotriva dominaţiei paterne (a regelui, parlamentarismului gerontocratic, burgheziei falocratice, democraţiei decadente etc.). Amândoi au visat la o purificare prin violenţă, similară prânzului totemic şi sinonimă unei renaşterii în urma „neogenitării” în care complice să fie doar mama, după „eliminarea” tatălui. Amândoi au suspinat după imaginea unei Românii mult-iubite „ca soarele pe cer”, eliberată de impuritatea reziduală a străinilor şi redată fiilor săi buni. (Fantasma Sfântului Incest, bat-o vina!) În fine, feminitatea generată de opţiunea antipaternă ţine, jungian, de partea umbroasă a sufletului lor inconştient, cea de tip „persona”.
Şi pentru a conchide cumva, trebuie spus că toate acestea sunt trăsături legate de trecutul lor interbelic. „Păcatele tinereţilor”. Sfârşitul războiului mondial a înfăţişat însă o panoramă deloc favorabilă extremismelor de dreapta (naziste, fasciste sau doar militariste). Radicalismul antidemocratic juvenil, opţiunea naţionalist-rasială şi naturalitatea cultului forţei nu mai erau opţiuni „rentabile” nici politic, nici intelectual. Occidentul se trezise din noaptea experienţei hitleriste şi nu mai era dispus să reediteze toleranţa ce prilejuise contextul belic. Nürenbergul exact acest lucru însemnase. Prin urmare, plecaţi dintr-o Românie bolşevizată, intrată în zodia haotică a răsturnărilor proletare, Emil Cioran și Mircea Eliade aveau o singură şansă de a se integra în lumea culturală a Apusului: renegarea trecutului extremist şi sublimarea pulsiunilor antipaternaliste într-o creativitate 100 % spirituală, epurată de orice conotaţie ideologică. Aşa au supravieţuit social, aşa au reuşit să-şi construiască o carieră intelectuală redutabilă, aşa au pus între parantezele uitării publice un trecut ideologic lesne psihanalizabil.